Mihaela Bacali
Note de lectură la cartea Vivre heureux. La psychologie du bonheur
Christophe André este psiholog. În cartea sa, Vivre heureux. La psychologie du bonheur (Editions Odile Jacob, 2003), el își propune o abordare aproape exhaustivă a noțiunii de fericire, nu numai din punct de vedere psihologic, ci și literar, filosofic, religios. Își începe excursul printre meandrele acestei noțiuni extrem de complexe, privindu-se pe sine în raport cu ea, în diferite etape ale vieții. Prima întâlnire cu fericirea este în copilărie când, ascultând poveștile care i se citeau, era uimit să afle că la sfârșit, eroii ,,au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”. Se întreba: de unde se știe asta? De ce nu se spune nimic despre după aceea? Când ești fericit, nu ai nimic de spus? La 10 ani descoperă că există și ,,ne-fericirea”. Ca student, e mai degrabă fericit, dar află că discursul despre fericire poate deranja. La 30 de ani este deja psihiatru și se ocupă de cei care nu sunt fericiți, dar caută fericirea. În prezent, se ghidează după cuvintele lui Voltaire: ,,Sunt hotărât să fiu fericit, pentru că e bine pentru sănătate” – este medic și interesat, bineînțeles, de tot ceea ce face bine sănătății. Vorbind despre vârste în raport cu fericirea, Christophe André constată că cea mai propice vârstă pentru fericire este copilăria. Pentru adult, în schimb, cea mai mare problemă este să nu confunde fericirea cu confortul. La ,,vârsta a treia”, deși a crescut numărul de ,,bătrâni tineri”, cei mai mulți pendulează între nostalgie, amărăciune și renunțare. Cu toate acestea, multe studii arată că, odată cu vârsta, apare o mai mare stabilizare a emoțiilor și o creștere a emoțiilor pozitive.
Autorul pleacă de la o serie de întrebări pe care ni le punem, probabil, cu toții: Ce este fericirea? O emoție, un sentiment, o aptitudine? Care sunt factorii care o influențează? Poate fi exersată, sau este numai rodul întâmplării? Dacă am găsit-o, cum o putem păstra? E provocată de un stimul exterior, sau interior? Sau ambele? Există în noi în formă latentă, și ceva, un eveniment declanșator, o poate face să se manifeste? Noțiunea aceasta, aparent simplă, implică multe sensuri și forme. Cartea, ,,împănată” cu mărturii ale unor oameni care o trăiesc, sau au trăit-o, cu multe citate din autori celebri, are o parte teoretică și una practică. În prima aflăm ce este fericirea, ce o produce și cum se manifestă, în a doua care sunt mijloacele practice prin care o putem dobândi. Autorul discută și despre diferențele între termeni ca: plăcere, bucurie, extaz, beatitudine. Există oameni care au o apetență specială pentru bucurie, fericire, dar există și unii care, dimpotrivă sunt mereu morocănoși, constată autorul. Cartea nu aparține cuiva care a aflat fericirea, ci unui terapeut a cărui misiune este să-și ajute pacienții să o caute. Unde? În știință, filosofie, religie. Societatea ne oferă și ea o mulțime de rețete.
Care sunt ,,chipurile”, profilurile fericirii? Cele principale, arată autorul, sunt cele aflate în directă legătură cu acțiunea, cu satisfacția, cu stăpânirea de sine și cu seninătatea interioară. (p. 149) Primul tip de fericire este cel resimțit în momentul unei activități plăcute, el poate fi și un moment de comuniune, dar și unul de singurătate, și apare în timpul, sau la sfârșitul unei munci realizate cu folos. Al doilea se ivește în momentul în care ajungem să facem un bilanț al unor rezultate și este tot unul legat de exterior, ca și cel precedent, dar presupune un moment de recul, de analiză. Al treilea este de data aceasta unul de interiorizare mai pregnantă decât în cazul primelor două: el apare în momentele în care suntem singuri cu noi înșine, citind, ascultând muzică, practicând un sport etc. Ultimul dintre cele patru tipuri implică gradul cel mai mare de interiorizare și de detașare, este cel care poate îmbrăca forma bucuriei de a trăi, dar poate de asemenea să nu aibă un obiect precis. Cele patru tipuri de fericire pot alterna de-a lungul vieții, arată autorul, și fiecare dintre ele poate fi legat de anumite circumstanțe. Ca și pentru alimentație, varietatea și dozajul sunt importante, adaugă el. (p. 153) Rezumând și simplificând, credem că există două feluri esențiale de fericire: cea obișnuită, de esență individuală, dar și colectivă, generată de interacțiunea cu persoane dragi, cu părinți, cu bunici, cu umanitatea în general, care se manifestă prin mulțumire, prin gratitidine, și fericirea ca stare de grație, pe care o experiază marii mistici, în singurătate totală, dar în comuniune cu divinitatea, sau geniile care rămân într-o zonă de detașare totală de lume, o stare propice creației (vezi, de pildă Luceafărul, ca întruchipare a geniului creator).
Fericirea este legată de sensul vieții, de un sistem de valori foarte personale, afirmă, și îi dăm în totalitate dreptate, Christophe André. Factorii care o influențează sunt de ordin bio-psiho-sociali: satisfacerea nevoilor esențiale, dezvoltarea personală, aspirația către desăvârșire pe plan moral, raportarea la atitudinea de cetățean (aici e totuși discutabil). Atingerea fericirii ar depinde de activarea acestor dimensiuni. S-ar mai putea adăuga și aspirația către desvârșirea spirituală, pe care o au însă foarte puțini oameni. A da sens vieții nu este de ajuns pentru atingerea fericirii, dar a nu avea un sens, împiedică atingerea ei. Un astfel de sens poate fi, și autorul dă câteva exemple: a dărui fericire celor din jur, a avea un ideal pentru care să lupți, a fi mulțumit cu ce îți oferă viața, a fi în armonie cu natura, a fi capabil să te cunoști, să acorzi puțină importanță bunurilor materiale, să crezi în destinul propriu, să-ți depășești frica de moarte.
În literatură, Sisif își cară stânca la infinit, dar devine fericit în momentul în care își asumă povara. La fel și celălalt erou al lui Camus, Meursault, atunci când își acceptă moartea, la finalul romanului L’Étranger/Străinul. Camus însuși, pornind de la absurd și trecând prin revolta contra acestui absurd, ajunge la ideea de solidaritate, pe care o ficționalizează în La peste/Ciuma. Teilhard de Chardin afirmă că există trei forme principale de fericire care apar ca urmare a unor emoții de tipul: plăcere, liniștire și dezvoltare. El compară oamenii cu niște persoane plecate la plimbare pe munte, care descoperă, după câteva ore de mers, că a urca este obositor; primii se vor întoarce și vor lua o masă bună (plăcere), o altă categorie este a celor care se vor așeza pe iarbă, vor admira peisajul și vor spune că este de-ajuns cât au urcat (liniștire). Numai cei din a treia categorie își vor continua drumul până vor ajunge în vârf, convinși că trebuie să-și ducă la capăt scopul inițial (dezvoltare). Pentru teologul și filosoful francez, fericirea reprezintă o creștere interioară în trei etape: a ști să te respecți și să te găsești (unificare și centrare), a ști să ieși din sine și să te deschizi către ceilalți (unire și des-centrare) și a ști să-ți subordonezi viața unei forțe mai înalte decât cea proprie.
Credința, în sens religios, îl poate apropia pe om de fericire, se întreabă autorul? Acest suport afectiv pare să mărească capacitatea de fericire, e vorba de trei mecanisme, arată autorul: faptul de a aparține unei comunități și de a găsi acolo un sprijin emoțional, încrederea în ajurorul divin, convingerea că persoana divină este atentă la existența fiecăruia, că acționează ca o persoană vigilentă, puternică și binevoitoare și a treia, religia oferă câteva certitudini esențiale, de pildă aceea că viața are un sens, chiar dacă e plină de suferințe, încercări. Persoanele religioase au un sentiment de control asupra lor înșile și asupra vieții, sunt mai optimiste. În franceză, pentru încredere și credință există un singur termen: foi. Cioran însuși, în ciuda pesimismului său, afirmă că: ,,rugăciunea omului trist nu are forța de a urca până la Dumnezeu.”
Cum să mai fii fericit când știi că într-o zi vei muri? Omul este singurul animal carte știe că într-o zi va muri. De aceea avem nevoie de fericire, pentru a contracara sentimentul morții, spune Christophe André. Autorul oferă ca exemplu câteva tipuri de oameni care au găsit strategii posibile de ,,așteptare” a morții: unii aleg să se gândească la ea cât mai puțin posibil, alții să facă eforturi pentru a rămâne cât mai tineri, alții consumă o energie considerabilă pentru a preveni boala, consultând cât mai mulți doctori. O altă categorie de oameni încearcă să profite la maximum de viață. Calea flosofilor este aceea de a cultiva cât mai multă fericire, cu maximum de luciditate.
Autorul trece în revistă epocile istorice și o descrie pe fiecare în raport cu noțiunea de fericire. Anticii vedeau în ea summum bonum, binele suprem. În creștinismul timpuriu ea este înlocuită de ,,mântuirea sufletului” – oamenii trebuie să merite salvarea. Secolul al XVIII-lea vine cu Reforma, care pune în valoare liberul-arbitru și responsabilitatea fiecăruia. Rousseau susține că natura l-a făcut pe om fericit și bun, dar societatea îl duce la depravare, Diderot că ,,nu există decât o datorie, aceea de a fi fericit”. Pentru Voltaire ,,paradisul terestru e acolo unde suntem”. Romantismul, în schimb, impune ideea de suferință, de nefericire (efectele se prelungesc până azi). Spleen-ul și tristețea sunt considerate de romantici dovezi ale măreției sufletului și duc la noblețe morală, ceea este cu totul fals, arată Christophe André. În secolul al XIX-lea ,,apare ura” (așa să fie?). A urî fericirea devine o filosofie de viață pentru Nietzche, care a fost un om profund chinuit (tourmenté) și nefericit. În același secol, Marx consideră că omul nu poate simți fericirea decât după eliberarea politică. Proust se întreabă, în Timpul regăsit, după ce are o altă experiență de transgresare a timpului, de ce această senzație pe care o încearcă în cele două momente ale vieții, îi fac moartea indiferentă.
Secolul al XX-lea și, mai nou, al XXI-lea, ne oferă ,,aparențele fericirii”. Astăzi există o întreagă industrie a fericirii. Este fericirea consumului, ,,o fericire fabricată”, care devine vector publicitar, iar reclamele ,,o uzină de vise”. Publicitatea folosește din plin fericirea. Ți se spune: ,,Dacă cumperi cutare obiect, vei fi fericit”, și cei mai mulți oameni cad în plasa acestor miraje, care vor dispărea odată cu reintrarea în lumea consumului care îți cere să cumperi cât mai mult. A poseda, a acumula, devine tendința omului modern. Copiii de azi ,,nu mai știu să se joace”, nu mai sunt sensibili la plăcerea jocului, arată Christophe André. Universul jucăriilor conține această ,,pletoră” care produce ,,suprastimulare”. Cu toate astea, ,,oameniii fericiți nu consumă” spune Christophe André, și trebuie să îi dăm dreptate.
Care sunt ,,aparențele” fericirii? Frumusețea, sănătatea, tinerețea, munca sunt astfel de surogate de fericire. Surogate, pentru că sunt legate de exterior. Autorul oferă mărturia unui bărbat care își găsise fericirea în muncă. După ce s-a căsătorit și a avut copii, a simțit că această formă de fericire personală îi deranja pe cei din familie. Hiperactivitatea poate deveni deci o piedică în calea fericirii. Banii, deși ,,nu aduc fericirea”, contribuie la ea, dar ascetismul asumat poate aduce fericirea? Autorul povestește cazul scriitorului Joseph Delteil care, în plină glorie, părăsește Parisul pentru a se stabili undeva, în sudul Franței, unde duce o viață simplă, retras din lume, doar cu soția. Iubire, hrană sănătoasă, spectacolul naturii, toate aceste elemente îi procură o stare de fericire. Dar, cum să ai un raport sănătos cu bunurile materiale, se întreabă autorul? Fericirea este indisolubil legată de viziunea noastră despre lume, despre valori, credințe, deci de ,,interiorul” nostru. Dependența de obiective materiale (reușită, celebritate, bogăție) se dovedește incompatibilă cu fericirea (dar nu cu plăcerea).
Tema fericirii provoacă reacții diverse, unele pasionale, autorul însuși mărturisește că a fost foarte aproape de o ceartă cu persoane cunoscute, atunci când a anunțat că scrie o carte despre fericire. Cel șapte ,,păcate capitale” ale fericirii pe care psihologul le enumeră sunt de fapt sloganuri, stereotipuri, care apar în mintea celor care consideră fericirea ceva vulgar, un fel de ,,dulcegărie sentimentală”, bună doar pentru a amăgi anumite persoane. Christophe André se amuză, enumerându-le: 1. Fericirea te face slab și mediocru, arta fericirii este cea a măsurii, nu a mediocrității. Exemplu: Baudelaire, într-o scrisoare adresată unui anume Jules Janin scrie: ,,Sunteți fericit. Vă plâng, domnule. (…) Vă plâng și consider proasta mea dispoziție (ma mauvaise humeur) mult mai distinsă decât decât starea dv. de fericire.” Pentru Proust, ,,fericirea este salutară pentru corp, dar cea care dezvoltă forțele spiritului este nefericirea”. Imaginea a devenit clasică, comentează autorul, suferința este creatoare, în timp ce bunăstarea duce la somnolență și sterilitate. Deși există în suferință și dimensiunea aceasta ,,creatoare”, suntem de acord cu Christophe André care crede că e vorba de o confuzie între noțiunea de pace interioară și cea de sațietate, sau de lene totală à la Oblomov 2. Fericirea te face egoist. Exemplu: o eroină din teatrul lui Anouilh se întreabă: ,,cum să fii fericit când există atâta nefericire în lume?” Întrebarea și-o pun și alții, raportând-o la Dumnezeu: dacă El există, cum poate tolera atâta ne-fericire? Leibniz reflectează la noțiunea de teodicee – un ansamblu de argumente destinate să justifice existența și bunătatea lui Dumnezeu, în fața răului din lume. Christophe André crede, pe baza unor cercetări științifice, că dispoziția pozitivă duce la o atenție sporită către cei din jur, iar cei care își pun problema imposibilității fericirii s-ar putea să fie de fapt cei incapabili de fericire. 3. Fericirea te face anxios și nefericit. ,,Dictatura fericirii” apare atunci când ea devine o datorie, un scop, așa cum arată Flaubert: ,,Fără cuvântul acesta, am dormi și am trăi mai liniștiți.” 4. Fericirea este înșelătoare, zadarnică și mincinoasă. Exemplu: Michel Houellebecq spune într-una din cărțile sale: ,,Nu vă fie teamă de fericire, ea nu există.” Fericirea este imposibil de atins, nu te poți apropia de ea decât prin dragoste și aceasta se sfârșește întotdeauna, este părerea autorului citat mai sus. 5. În lumea de azi, fericirea a devenit un obiect marketing obligatoriu. Promisiunea fericirii și modurile în care ea poate fi atinsă sunt obiectul atâtor sloganuri publicitare, încât aici nu mai este nimic de adăugat. 6. Fericirea este noul opium al popoarelor, așa cum, am adăuga noi, era considerată religia pe vremea comunismului. Manipularea exercitată prin folosirea fericirii ar facilita un mai mare control în societățile moderne. Multe romane de ficțiune imaginează societăți de tipul acesta, în care fericirea devine motorul unor comportamente represive. Să ne gândim doar la Fahrenheit 451. 7. Fericirea este vulgară, ea ar fi doar un miraj, valabil pentru oamenii simpli și micii burghezi.
Christophe André atinge și problema contrariului fericirii, și se întreabă ce poți face în situația în care ești nefericit: Cum să cultivi în mod continuu fericirea? Cum să scapi de tentația nefericii? Cum să ocolești nefericirea, le malheur? (În franceză cuvântul cel mai folosit pentru fericire este bonheur, contrariul lui malheur, format din bon și heur, ceea ce ar da într-o traducere mot à mot, oarecum pleonastică ,,șansă bună”, sau dacă l-am considera pe heur, ca o formă prescurtată pentru heure, ,,oră bună, moment bun”. Există și félicité, cuvânt mai puțin folosit, apărut pe filieră latină, care a dat și în română ,,fericire”). Cei care suferă din cauza nefericirii sunt două tipuri umane: cei care o fac din motive obiective (doliu, boală, violență) și cei care amplifică de multe ori această stare, își exagerează problemele, transformă incidentul în catastrofă. ,,Le malade imaginaire”/ ,,Bolnavul închipuit” al lui Molière ar putea fi un exemplu, sau noțiunea de spleen, care s-a încetățenit o dată cu romanticii și simboliștii, la care există un fel de plăcere a melancoliei, a nefericirii.
Ce să facem cu rănile multiple pe care ni le produce viața cotidiană: griji, mânii, resentimente? Cum se poate lupta împotriva acstor sentimente negative? Răspunsul lui Christophe André este acesta: noi suntem de multe ori actorii propriei noastre nefericiri, și chiar artizanii ei. Cabinetele psihoterapeuților sunt pline de astfel de persoane, care nu știu să-și gestioneze starea de nemulțumire interioară. Există însă și persoane care știu, sau învață să lupte cu astfel de stări negative. Autorul subliniază că este mai greu să lupți cu afectele negative, decât să te lași în voia lor. Alain spune: ,,Pesimismul vine din dispoziție, optimismul este voință.” Dacă emoțiile negative sunt pasagere și pot fi lăsate să treacă, ,,flirtul” cu ele comportă anumite consecințe redutabile, sentimentele de nefericire se prelungesc, se amplifică și pot duce la depresii. Stările de proastă dispoziție (la mauvaise humeur) pot fi modificate cu efort, cu dezvoltare personală, terapii, important este nu de a le suprima, ci de a le face față, spune Christophe André. Trebuie văzute, înțeleasă cauza, apoi, cu realism, spirit obiectiv, dusă lupta, pentru a nu transforma emoția negativă în nevroză. În practică, se poate face o activitate plăcută. Hiperactivii au în general probleme cu fericirea, pentru că atunci când își pun, târziu în viață, întrebarea crucială: la ce servește viața?, cei mai mulți sunt loviți de sindromul ,,dacă aș fi știut”. John Lennon de la Beatles spune: ,,Viața este ceea ce se scurge în timp ce faceți proiecte”.
Ce se poate face pentru a nu uita, pentru a conserva starea de fericire? Sfaturile practice pe care autorul le oferă sunt: a-ți face timp pentru reflecție, sau a-ți programa experiențe de abandon (lãcher-prise). Emoțiile ostile poluează și strică relațiile sociale, dar pot fi înlăurate prin suprveghere în situații de stres, regândindu-le în termeni de finalitate și punându-ți întrebările: ce îmi aduc stările de agasare, de bătaie de joc, de zeflemea? Reflectez, acționez, apoi trec la altceva este o bună conduită în astfele de situații. (p. 229) Formula pe care Spinoza o găsește poate deveni un program de viață: ..Să nu ridiculizezi, să nu detești, să nu plângi pe nimeni, ci să înțelegi.” La fel și cea a lui Fontenelle, care, la o vârstă venerabilă, aproape de o sută de ani, întrebat cum de are numai prieteni și niciun dușman, răspunde (anecdota este povestită de Cioran): ,,Am urmat două axiome: totul este posibil și toată lumea are dreptate.” (p. 230)
Cele trei obstacole (écarts) care ne pot îndepărta de fericire sunt: 1) comparația dintre fericirea trecută și cea prezentă (paseismul), 2) comparația între fericirea noastră și a altora, 3) comparația între fericirea visată și cea reală. (p. 230) E important de asemenea să nu ne supunem tendinței de a fi morocănoși (morose). Fericirea este un scop, nu o obsesie, deci să știm să apăsăm și pe pauză. E important să te ocupi de ceea ce contează cu adevărat: muncă, acțiune, activități plăcute, dragoste. Un exercițiu de făcut în fiecare zi ar fi concentrat în formula din engleză: Count your blessings, numără-ți ,,binefacerile/ binecuvântările”: să știi să vezi, să savurezi toate formele de fericire, de mulțumire pe care viața ți le oferă. Christophe André aduce aici mărturia unui prieten, Olivier, care atunci când era copil, se ruga seara, cu tatăl lui. Rugăciunea era foarte simplă, era constiruită din trei părți: iertare, ajutor și mulțumire. Copilul trebuia să caute printre amintirile proaspete, elemente care să poată fi demne de a fi catalogate în cele trei categorii. Pentru prima își cerea iertare de la Dumnezeu pentru greșelile făcute cu voie, sau fără voie, în ziua precedentă – uneori i se părea greu să își găsească aceste greșeli. Pentru a doua, se ruga să fie ajutat în ceea ce dorește să întreprindă, mai ales în lucrurile greu de înfăptuit. Pentru aceste prime forme de trăire religioasă, tatăl nu insista niciodată, în schimb, și adultul de acum își înțelege mai bine tatăl, pentru a treia, cea legată de recunoștință, i se întâmpla de multe ori tatălui să insiste. Copilul trebuia să scormonească în trecutul lui imediat, să găsească fapte pentru care să mulțumească, i se întâmpla să nu știe ce să pună la capitolul acesta, uneori era morocănos, și ,,exercițiul” i se părea lipsit de sens. La insistențele tătălui însă, el găsea mici ,,pricini” de bucurie: că a fost soare, că și-a găsit șosetele pierdute etc. De multe ori râdea împreună cu tatăl, și totul se termina într-o explozie de amuzament. Mai târziu, în adolescență, nu au mai făcut acest mic ritual. Olivier a rămas însă marcat de jocul acesta care l-a învățat ,,să nu uite niciodată că a trăi este o șansă”. (pp. 249-250)
Aspirația către fericire trebuie să meargă ,,în sus”, chiar dacă este o sinusoidă, adică chiar dacă mai sunt momente de cădere, ele trebuie depășite, important este să te ridici. Gide spune: ,,e bine să urmezi panta, cu condiția ca aceasta să fie urcătoare”. Marguerite Yourcenar arată și ea că ideea de: ,,a încerca să intri în moarte cu ochii deschiși” poate fi aplicată și fericirii. Fericirea este indisociabil legată de deschiderea către lume. Cioran sfătuiește să mergem într-un cimitir: ,,Având conștiința neantului, tot ceea ce ni se întâmplă păstrează proporțiile normale și nu proporțiile demente care caracterizează exagerarea disperării.” Fericirea e o bogăție la care puțini reușesc să ajungă. Cum poate fi îmbunătățită srtarea de fericire? Autorul oferă un ansamblu de strategii, o serie de atitudini psihologice care trebuie cultivate: acceptarea și stima de sine, relații pozitive cu ceilalți, autonomie (contrariul dependenței), existența unor scopuri, idealuri, dezvoltarea personală.
În finalul cărții sale, psihologul consacră mai multe pagini noțiunii de optimism care, chiar dacă nu este chiar fericire, poate facilita obținerea acesteia. Oferă ca exemplu cazul unui ,,otimist practicant”, pe nume Max, o persoană obișnuită, care știe să fructifice toate momentele dificile ale vieții, transformându-le în contrariul lor. Acest Max este de un optimism incredibil. Iată o situație de viață în care cea mai mare parte a semenilor ar fi renunțat să spere într-o desfășurare pozitivă: Max trebuia să ajungă la aeroport, cu prietenul său, era în întârziere, și mai era un sfert de oră până la decolare. Amicul era pe punctul să renunțe, dar el insistă să meargă, arătând că nu se știe niciodată (dacă pilotul este prins într-un embouteillage și nu poate nici el ajunge la timp?). Ajunși la aeroport, constată că, într-adevăr, avionul avea, ca prin minune, o oră de întârziere, ceea ce le permite să îl prindă. Este, credem, un exemplu despre cât de puternic ne influențează viața credințele nostre, atât cele pozitive, cât și cele negative. Când avea probleme, griji, Max era sincer convins de bunul mers al lucrurilor, și de faptul că soarele apare întotdeauna după ploaie. Este și filosofia de viață a lui Candide, eroul lui Voltaire, este o atitudine pe care o putem cultiva: în fața lipsei de certitudini, să crezi că există o desfășurare favorabilă și să acționezi pentru a o facilita.
Optimismul înseamnă ,,a lua lucrurile așa cum sunt”, sau mai degrabă a vedea partea lor pozitivă, neglijând aspectele lor deranjante, este sentimentul de încredere fericită în finalul unei acțiuni. Efectele lui asupra stării de sănătate sunt de necontestat. Optimismul conferă omului un confort emoțional și o mai bună calitate a vieții; el nu se reduce încrederea în viitor, ci se se traduce prin atitudini mai active și comportamente concrete în fața dificultăților, arată psihologul. Optimismul e văzut uneori ca o lipsă de luciditate și de inteligență, de naivitate (vezi și cazul Candide, a cărui filosofie de viață ilustra teza lui Leibniz care era convins de perfecțiunea creației divine și credea că ,,totul e bine”). Candide, elevul lui Pangloss, este adeptul formulei: ,,Totul merge din ce în ce mai bine în cea mai bună dintre lumi”. Voltaire ironizează de fapt această atitudine.
De ce este criticat optimismul, și nu pesimismiul, se întreabă autorul? În general este percepută din optimism doar o parte limitată, tendința de a vedea lumea într-o manieră pozitivă, ceea ce ar echivala cu un fel de orbire, cu o dorință de a ,,închide ochii” în fața unor realități mai puțin pozitive. Dar optimismul, arată Christophe André, nu este numai o atitudine mentală, ci implică și strădania de a face ca totul să fie bine. Montherlant notează: ,,Nicio dovadă de inteligență nu o întrece pe cea de a vedea lumea așa cum este și de a a o considera bună, adică, în termeni familiari, a te simți bine în pielea ta.” Convingerea optimistului este că luciditatea și starea de bine sunt perfect compatibile. Optimiștii au o inteligență adaptativă mult mai mare decât ceilalți oameni. Rolul emoțiilor pozitive este esențial: cu cât starea de spirit a unei persoane este mai pozitivă , cu atât ea se va arăta mai receptivă la mesajele care privesc starea sa de bine și cea a semenilor. Luciditatea este calitatea cea mai importantă a optimistului.
O veste bună, anunță autorul: optimismul se învață. Se știe că modelele părinților contează mult, prin felul lor de a încuraja, sau dimpotrivă, de a descuraja. Avem, în general, cu toții, o gândire falsă à propos de optimism. Autorul demonstrează că el este de fapt realism, pragmatism, că este la fel de îndepărtat de pozitiv și de negativ, că presupune a gândi și a acționa în mod egal și a-ți verifica prezicerile. Exemplu de gândire pozitivă: ,,Nu e nicio problemă, totul merge perfect”. Cel care gândește negativ spune: ,,Problema este insurmontabilă. Nu o să fac față”. Optimistul gândește: ,,Există probleme, dar o să mă adaptez”. Optimismul presupune o încredere a priori asupra existenței, asociată convingerii că în cazul unor amenințări sau decepții, vom ști să reacționăm. Deci optimismul implică o viziune realistă, puterea de a modifica lumea, sau dacă nu se poate, a te adapta ei.
Fericirea se învață și ea, trebuie doar să găsești ,,profesori de fericire”, sau să cauți micile fericiri ale vieții. Cercetătorii afirmă că frecvența mai mare a momentelor de fericire, chiar dacă este de mică intensitate, este mai importantă decât o mare fericire unică. Poți fi ,,puțin fericit”, sau să simți o ,,mică fericire”. ,,Să spunem că sunt aproape fericit, adică fericit”. (Andre Comte-Sponville) Fericirea se bazează pe un amestec complex de vigilență și de receptivitate, de eforturi și de abandonuri care fac posibilă apariția ,,micilor fericiri”. Madame de Staël afirmă: ,,Gloria este doliul strălucitor al fericirii”, deci fericirea ar fi renunțarea la orice firmă de glorie.
Adevărata înțelepciune este să știi să îndepărtezi din calea ta persoanele toxice (dar ce faci când o astfel de persoană este foarte apropiată, poate chiar rudă?, ne întrebăm), să scapi de activitățile neplăcute. Rousseau afirmă: ,,Acea fericire de care am nevoie nu este atât cea de a face ce vreau, cât de a face ceea ce nu vreau.” Ca exemplu, autorul povestește cazul unei persoane care avea resentimente legate de părinți pentru conflictele lor neîncetate, pentru divorțul lor ulterior. Cu timpul, a învățat, prin efort și schimbarea viziunii asupra lor, să se împace cu trecutul, deci și cu părinții. Și-a dat seama că greșelile pe care le făcuseră fuseseră involuntare. În plus, își dă seama că le datora foarte mult: ei o învățaseră să iubească studiul, cărțile, natura, să-i respecte pe cei din jur și multe alte lucruri. În momentul acela le-a devenit recunoscătoare și recunoștința a devenit baza, fundamentul fericirii.
A fi fericit rămâne un deziderat pentru fiecare din noi, dar, așa cum arată autorul acestei cărți, este și rezultatul unor eforturi interioare. Să te decizi să fii fericit în ciuda vicisitudinilor poate deveni unul din idealurile vieții. Am putea să ne imaginăm, utopic, o lume formată numai din oameni fericiți, sau măcar din aspiranți la fericire. Cât de ușor ne-ar fi să trăim, unii lângă ceilalți, fără resentimente, fără emoții negative, fără reproșuri! Dar e o lume prea ,,roz” ca să fie și posibilă….
