Despre farmecul și zădărnicia vieții

Lucia Verona este cea care mi-a vorbit prima oară despre Silvian Floarea. Mi-a recomandat cu entuziasm și teatrul, și proza lui, ceea ce mi s-a părut oarecum surprinzător, având în vedere reputația ei de cititoare exigentă și ironică. M-am grăbit deci să citesc câteva dintre textele autorului de care nu mai auzisem și prima mea impresie nu i-a fost cu totul favorabilă. Da, avea idei, și încă dintre cele mai ingenioase, dar simetriile, paradoxurile, răsturnările de situații imaginate de el duceau, parcă, la o reprezentare rebusistică a vieții, nu la una literară.

Pe parcurs, însă, acceptând regulile jocului propus de Silvian Floarea, am descoperit că toate aceste ingeniozități ale sale constituie o metodă de a surprinde viața din unghiuri neașteptate. Autorul lansează drone (nu dintre acelea interzise de unele guverne, ci imaginare) pentru a înregistra existența oamenilor din perspective inedite sau, folosindu-se de radiații infraroșii (tot imaginare), pătrunde în obscuritatea unor trăiri inavuabile. Toată această tehnologie literară sofisticată ne atrage atenția numai la început, dar, după ce ne obișnuim cu ea, începem să o ignorăm și să urmărim exclusiv evoluția personajelor.

Agitația lor zilnică ne captivează, întoarcem pagină după pagină ca să aflăm ce se mai întâmplă cu ele și, treptat, însumarea de situații și gesturi capătă un sens mai înalt. Exact acest efect are asupra noastră romanul Turnuri și dame, efect amplificat de cantitatea mare de epică din paginile lui.

În centrul atenției romancierului se află Dalia și Marius Mihăescu, ea – pictoriță, el – cercetător într-un laborator de fizică atomică, amândoi tineri, căsătoriți de puțină vreme și încă neplictisiți de viața conjugală. Așa cum nu poți filma doar un cuplu din fluxul de trecători de pe stradă, nici Silvian Floarea nu poate să păstreze în cadrul narațiunii doar două personaje. Nu i-o permite instinctul său artistic. Prozatorul intuiește mai bine decât alții curgerea vieții, monoton-imprevizibilă. Personajele sale se asociază, în treacăt, cu alte personaje, deviază de la viețile lor sau își regăsesc vechile traiectorii, fac experiențe de o noutate care le taie respirația și care se dovedesc, la un moment dat, banale ca atâtea altele, se asociază cu hotărâre și se despart cu tot atâta hotărâre.

În general, Silvian Floarea înregistrează inutilitatea ultimă a tot ceea ce pare important și descifrează comedia luării în serios de către oameni a propriilor lor acțiuni. Nimic nu duce la nimic, deși totul este trăit dramatic și cu sentimentul luării unor decizii de care depinde sensul existenței.

Născând un copil (căruia îi dă numele Andrei, după numele tatălui ei), Dalia își regândește raporturile ei cu Marius, cu pictura, cu lumea. La fel se repoziționează după ce îl recomandă pe un fost coleg de școală al ei, Călin Ionescu, ca bărbat, unei prietene, Taisa Maran, profesoară de muzică, iar aceștia doi se îndrăgostesc și încep o viață împreună. Pictorița simte că îl pierde pe cel de care până atunci nu avusese nevoie decât ca prieten și, în același timp, are sentimentul unei victorii văzând-o pe Taisa vindecată de dragostea ei fantezistă pentru un locotenent de poliție. Ulterior, când Călin, proprietarul unei firme de manechine, are o aventură cu o producătoare de film din Suedia, Ioana Sindvaal, Dalia își regândește din nou relația cu prietenii ei. În mod similar, Marius Mihăescu (poreclit cu tandrețe de soția lui „Einstein”) nu poate rămâne un observator distant atunci când colegii săi, Pavel și Paul, se îndrăgostesc. Autorul urmărește modul cum destinele se ciocnesc și își modifică unele altora traiectoria, ca bilele la un joc de biliard.

Remarcabil este faptul că toate aceste personaje nu sunt oameni simpli, cu acțiuni predictibile, pe care scriitorul să le pună în mișcare ca pe niște marionete. Ele sunt, dimpotrivă, oameni cu o personalitate complexă, cum nu prea avem în literatura română de azi. Modul cum se joacă, de exemplu, Dalia și Marius, în intimitatea locuinței lor, replicile excentric-culturale pe care le schimbă, stilurile pe care le parodiază aparțin unor intelectuali de elită.

Și totuși, Silvian Floarea reușește să cuprindă în mintea lui de artist toată această lume și să o privească dinafara prezentului ei, pentru a-i sesiza farmecul și zădărnicia.

P.S. Câteva date bio-bibliografice pentru cei care nu știu nimic despre autor: Este profesor de română și franceză la Hotarele, în județul Giurgiu. A debutat în 1999 cu o carte de versuri, Neliniști aprinse. A mai publicat volume de teatru, de proză scurtă și de critică literară. Turnuri și dame este primul său roman.

Silvian Floarea, Turnuri și dame, roman, București, Ed. Mașina de scris, 2014 (coperta: Stanca Ionescu). 346 pag.

(text apărut în revista România literară nr. 22/ 2015)