Coridă literară

Lorena Lupu este o actriță talentată și exuberantă, care poate susține de una singură un spectacol. Este și o scriitoare care îl ia pe cititor mereu prin surprindere, printr-un stil provocator și prin capacitatea de a se reinventa, de la o carte la alta. După cum este și o publicistă agresivă.

Pe vremea când nu auzisem de ea, am citit un text polemic, postat pe facebook, care m-a făcut să tresar. O autoare spectaculos de frumoasă (după cum reieșea din poza asociată textului), cu un nume melodios, se pronunța în următorii termeni asupra unui bărbat detestat de ea: „acest individ ar trebui bătut cu o pulă de negru peste ochi”. Formidabil! Nu mai citisem ceva atât de violent și în același timp atât de expresiv. Obrăznicia stupefiantă a necunoscutei nu mă împiedica să văd talentul ei literar. I-am ținut minte numele și i-am parcurs două dintre cărți: una de poezie, Hyde Park, ilustrată cu fotografii (remarcabile) de Dinu Lazăr și un roman, Dona Juana.

Poeziile am să i le comentez altădată, poate atunci când le va reedita (după ce le va selecta cu mai multă exigență). Dar despre romanul Dona Juana trebuie să scriu neapărat câteva rânduri, pentru că… pur și simplu nu poate fi ignorat.

Ideea de compune o poveste cu protagonist feminin, în replică la aceea ultracunoscută despre don Juan, nu este nouă. În literatura română există cel puțin două variante à rebours ale mitului seducătorului: Dona Juana de Radu Stanca și Dona Juana de Anca Visdei. Amândouă sunt însă piese de teatru. Și amândouă au un caracter livresc.

Romanul Lorenei Lupu nu este un joc literar, ci o carte despre lumea noastră de azi. Este greu și ușor în același timp să o citești. Greu pentru că trebuie să depășești o anumită inerție a gustului ca să nu te simți șocat când întâlnești cuvinte interzise minorilor (și criticilor literari minori). Și ușor, pentru că romanul este captivant. Autoarea este cea care conduce în dansul cu cititorul, astfel încât, pe parcursul lecturii, chiar dacă ești bărbat, simți voluptatea feminină a supunerii în fața unei voințe mai puternice decât a ta.

Lorena Lupu nu se mulțumește să rescrie mitul lui don Juan cu o femeie în rolul principal. Ea traduce totul în limbajul moral al epocii lipsite de glorie pe care o trăim.

Tonul este dat încă din primul paragraf:

„Sunt femeia tuturor bărbaților și bărbatul tuturor femeilor. Ați auzit asta și de la Iulius Cezar, dar el a murit de mult; eu sunt încă în viață.”

Ni se oferă, deci, un roman scris la persoana I, cu aplomb, de cineva care practică o sinceritate sfidătoare (și nu una înduioșătoare) adresându-se direct contemporanilor (și nu unei posterități nebuloase). Cititorul n-are niciun drept (decât acela de a abandona cartea). El trebuie să suporte stoic biciuirea cu adevăruri în general trecute sub tăcere și să accepte fără proteste (dacă este bărbat) emanciparea ostentativă a femeii. Pe parcurs, mai trebuie să se obișnuiască și cu un limbaj licențios, de o violență (dar și de un umor) fără termen de comparație.

Protagonista romanului se lansează de la început în descrierea vieții ei de fiecare zi – o viață libertină și aventuroasă. Bărbații cu care se culcă sunt portretizați expeditiv, de obicei caricaturizați.

„Dona Juana” (să-i spunem astfel) cântă și dansează într-un club de noapte − „Club Bizzare” – travestită în bărbat. În timp ce își prezintă numărul, este secondată de un grup de dansatoare (de fapt, bărbați travestiți în femei). Aceste schimbări de identitate accentuează impresia de carnaval pe care o dă romanul (un titlu posibil al lui ar fi fost D’ale carnavalului). În plus, ele generează un comic exploziv. Iat-o pe cântăreața de la „Club Bizzare” în timp ce se pregătește pentru spectacol, deghizându-se în bărbat ajutată de femeia de serviciu, Deea:

„Doamna Deea, nu mi-ați văzut pula pe undeva?

− Iar ți-ai pierdut pula? izbucnește Syssy [una dintre „dansatoare”] în râs.

Probabil că în această clipă Van Gogh, bichonul Mirei [PR-ul clubului], se joacă de zor cu ea. Poate a și ros-o, a spart-o și trebuie să îmi confecționez rapid alta.”

Deși trăiește la întâmplare, sarcastic-epicureic, Dona Juana duce de fapt, cu o consecvență de strateg, o luptă istovitoare împotriva iminentei desființări a clubului din cauza meschinăriei proprietarului lui, Alfonsinho. Ea nu este o ușuratică, este un caracter, contradicție de efect în plan literar. Îi reprezintă în egală măsură pe don Juan și pe don Quijote.

Merită evidențiată autoritatea stilistică a prozatoarei, care folosește limba română (inclusiv cuvintele deocheate) precis și elegant. Cu o grație și o eficiență de toreador niciodată ezitant, Lorena Lupu mânuiește capa cuvintelor pentru a atrage și păcăli publicul cum vrea ea.

Lorena Lupu, Dona Juana, fals tratat de mitologie contemporană, roman, prefață de Cristian Mungiu, postfață de Dan-Silviu Boerescu, București, Ed. Herg Benet, 2012 (coperta: TheSpartan.ro). 264 pag.

(Text apărut în România literară nr. 19/ 2015)