Călătoria, ca drum în labirintul destinului

Călătoriile, excursiile, drumețiile sunt tot atâtea modalități de cunoaștere și autocunoaștere, conotând aventura orientată, ca peripeție, nu numai într-un spațiu necunoscut, dar și aventura spirituală, ca aventură a conștiinței, aceea care convertește cunoașterea în autocunoaștere, orientând și obligând subiectul la întoarcerea către sine.

Complexitatea conotațiilor călătoriei se răsfrânge și asupra călătorului, tipologie interesantă dacă admitem cel puțin două: călătorul metodic, acela care se deplasează în spațiu numai și numai pe baza unui plan bine stabilit dinainte, voiajând, vorba lui Vasile Alecsandri, ca o scrisoare de la punctul de plecare spre cel de destinație; există, însă, și călătorul care se lasă dus de aripile fanteziei și care, sedus de necunoscut, se orientează după atracțiile locului/locurilor, oferindu-și astfel șansa cunoașterii și autocunoașterii.

Ursită drumului relevă în modul de a călători al Ramonei Müller atât metoda, cât și fantezia. În plus, ordonându-și într-un jurnal de călătorie și experiențele, și impresiile, ea le așază într-o triplă relație – cu sine, cu celălalt, cu viața, mărturisind, în Eu, tu și viața, că această carte este, totodată, și o carte de dragoste: dragostea pentru natură, în general, pentru munte, în special, și dragostea pentru celălalt – partenerul de viață și de pelerinaje, împreună cu care a călătorit în spații necunoscute, mai întâi teoretic, Ramona Müller fiind profesoară de geografie, și apoi, în real, la fața locului, unind într-o singură dimensiune cunoașterea și autocunoașterea, dezvoltând astfel semnificațiile călătoriei.

Ramona Müller confruntă mereu imaginea apriorică a locului cu cea concretă, de teren. Impresiile ei au o notă rațională, explicabilă prin privirea profesională, și una sentimentală, afectivă, filtrată prin modul personal de a vedea și de a reprezenta emoțional peisajul. Cadrele de natură devin răsfrângeri ale felului propriu de a le interioriza, obiectivitatea privirii coincizând cu subiectivitatea reprezentării.

Prin munții patriei, ca Alexandru Vlahuță prin România pitorească sau Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, Ramona Müller este atrasă de spectaculozitatea peisajului, de unicitate, și simte cum energia locurilor stimulează propriile energii adunate în buchetul seninătății, al calmului, al empatiei. Cunoaștere și autocunoaștere se completează permanent. Văzut în sine, peisajul o face să mediteze, descrierea fiind completată de notații eseistice, reflecții personale: „Clepsidra vieţii nu se întoarce, în schimb Dumnezeu intervine în destinele noastre la momentele oportune! Așadar, vă invit să lăsaţi urme pe poteci și amintiri ursite frumosului din voi!”

Impresiile de călătorie, organizate ulterior ca un jurnal-memorial, în care le transcrie și le ordonează, narează întâmplări, dar, mai ales, descrie peisaje și stări personale cu înfiorarea pentru grandios a lui Hogaș, cu emoția inocentă a descoperitorului, atent la șoaptele istoriei, înregistrate fidel și tușant, ca Grigore Alexandrescu din Suvenire și impresii sau Al. Vlahuță.

Exactitatea informației geografice se suprapune căldurii relatării în care Ramona Müller este permanent prezentă. Ea pare că ține în mână un aparat de filmat pentru a imortaliza, la modul impresionist, când o rază jucăușă printre frunzele copacilor, când peisaje mirifice la Podul lui Dumnezeu sau Câmpul cu lapiezuri, la Cheile Ampoiței sau la Cheile Sohodolului, prin Munții Apuseni, ai Buzăului, ai Ciucașului sau ai Dobrogei, la Caraiman, Omu, Babele în vibrația Bucegilor, adăugând acestor imagini multiplicitatea corespondențelor și sinesteziilor, precum și propria reflecție care o situează, deopotrivă, într-un timp real, obiectiv, surmontat și transfigurat într-un timp subiectiv, al regăsirii prin cuvânt și creație.

Când scrie despre Munții Apuseni și moți – Linia inimii trece exact pe acolo, Ramona Müller are fiorul lui Geo Bogza când scria și descria Țara de piatră și când urmărea drumul Oltului pentru a-i eterniza cartea și biografia. Din prezentul călătoriei, Ramona Müller alunecă în prezentul mitului și al legendei, prezentând mituri și legende ale locurilor, cum ar fi, de exemplu, legenda Peșterii Scărișoara sau a Ampoiței cu Pietrele lui Bocioacă.

Mici schițe care reflectă, la modul impresionist, momentul, însemnările Ramonei Müller sunt, totodată, și crochiuri care surprind, în imagini edificatoare, locuri minunate pe care, din generozitate și dragoste de patrie, simte nevoia să le scoată din anonimat, făcându-le cunoscute.

În mod semnificativ, ea încheie prin a-și invita cititorul virtual în a o urma nu doar în imaginarul creat, citindu-i impresiile personale de călătorie, dar, mai ales, în locurile în care mărturisește, și scriitorul trebuie crezut pe cuvânt!, că a simțit vibrația misterioasă transmisă de Geea, Mama-Pământ.

Ursită drumului, așa cum se confesează, Ramona Müller se relevă ursită și literaturii de călătorii, mergând pe un drum cunoscut, deschis de înaintași iluștri, multiplicând semnificațiile privirii și ale reprezentării artistice. Astfel, drumul/drumurile acestea într-un spațiu de frumusețea căruia nu încetează a se uimi, devine/devin un drum în labirintul vieții, acel drum care-i definește destinul.

Ana Dobre

12 februarie 2020