Adrian G. RomilaAdrian G. Romila
17.02.2016

Călători și scriitori

Afară de o lucrare mai veche a lui Florin Faifer (cu un decupaj temporal precis, de altfel, deci cu limite de paradigmă istorică), nu cunosc să existe vreo abordare consistentă a literaturii române de călătorie. Subiectul e generos nu doar geografic (ce teritorii sunt preferate, cum arătau atunci) sau social (ce categorii de oameni călătoreau, cu ce mijloace se făcea călătoria), cât mai ales antropologic și imaginar. Confruntarea cu alteritatea spațială provoacă celor care ies din arealul familiar un șoc existențial și civilizațional. Inevitabil, avansul sau, dimpotrivă, regresul politic, social și cultural întâlnit aduce cu sine termeni de comparație cu locul de plecare și lărgește benefic orizontul experențial al călătorilor. Pur și simplu, cel care ”a fost” și ”s-a întors” nu mai este același cu cel care ”a plecat”.

Pus sub semnul mitic al expediției argonauților, cartea recentă a lui Mircea Anghelescu documentează nu doar protagoniștii itineranți și textele lor mărturisitoare (de la anonimii boieri care merg la Țarigrad, cândva, pe la 1822, de la relatările unor Asachi, Golescu, Codru-Drăgușanu, Kogălniceanu și Treboniu Laurian până la generația unor Mihail Sebastian, Mircea Eliade și Petru Comarnescu, care și-au povestit experiențele în anii 1940). În Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română (Cartea Românească, 2015) e vorba mai ales de taxonomia reacțiilor pe care autorii relatărilor de drum le au în fața Occidentului și a Orientului. Fie că se merge în Levant, în Țara Sfântă sau în Egipt, fie că se aleg marile orașe europene (Roma, Veneția, Berlin, Paris, Madrid, Londra) sau americane, călătorii certifică ”o expediție aproape mitică de aducere acasă a ceva care ne lipsește”: modele, exemple, rețete, deopotrivă ideologice și practice. Dezvoltarea dorinței ”de a ieși din bârlog, de a călători, de a cunoaște lumea și a învăța din experiențele ei” este contemporană, spune autorul, cu expansiunea sentimentului național în cultură și în viața politică. Altfel spus, românii au călătorit nu numai ca să îndeplinească varii scopuri diplomatice, obligații comerciale sau școlare, ci și ca să constate cum s-ar putea folosi ”la ei” ceea ce au văzut ”la alții”, pentru un spor de civilizație. Dacă ne gândim că, de la pașoptiși până la interbelici, sentimentul național românesc e mereu în construcție și reconfigurare, putem explica ușor de ce textele analizate în carte ocupă un așa de larg cadru temporal și tipologic. Între secolele XIX și XX, practic România primește un remarcabil aport cultural prin cărțile, foiletoanele și jurnalele de călătorie ale celor care au simțit, asemenea breslașilor sași, că a ști înseamnă nu doar a acumula variate informații prin auzire sau lectură, ci și a ieși din spațiul natal și a vedea cum arată lumea, în alte părți, a lua contact cu oameni diferiți, a respecta norme de viață străine. Asumând pericolele (sau măcar ineditul) unui drum cu vaporul, pe mare, sau pe nesfârșite parcursuri cu trăsura ori cu trenul, călătorii români au admirat arhitecturi, au lăudat obiceiuri, au vizitat muzee, au văzut practici și instituții, au întâlnit oameni simpli sau personalități politice și culturale. Dacă Orientul a reprezentat mai degrabă concretizarea unei fantasme apropiate geografic (mă refer la Constantinopol, nu la Alexandria sau Ierusalim), dar complexe și greu de valorizat definitiv, toți au cuvinte de laudă pentru realitățile occidentale, de care sunt copleșiți. Oriunde ar merge, însă, adesea cei mai mulți își manifestă adeziunea față de țara din care vin și pe care ar vrea-o la același nivel cu acelea pe care le-au vizitat. Pe acest joc de amintire și de potențare a amintirii, pe această mișcare de avansare dincolo de și de recul înspre origini mizează eseul lui Mircea Anghelescu, în încercarea de a arăta că românul care călătorește, indiferent că e aristocrat, diplomat, comerciant, gazetar, profesor, scriitor sau simplu aventurier, cară cu sine, în valiza de voiaj, țara neînsemnată din care vine.

Una dintre cele mai interesante observații ale autorului îmi pare aceea că literatura română începe, de fapt, cu însemnări de călătorie. Textele românești ale secolului XIX marchează, în opinia lui Mircea Anghelescu, principalele direcții ale prozei noastre de până la apariția Junimii: romanul filosofic obținut din călătoria didactică (Dinicu Golescu); cunoașterea modelelor naționale la izvoarele lor istorice (Gh.Asachi); coerența spiritului național de-a lungul diferitelor regiuni (C.Negruzzi); frumusețile țării ca depozitare ale unei glorioase istorii (Gr. Alexandrescu); evazionismul poetic tipic Orientului (Alecsandri); epica picaresc-itinerantă (Codru-Drăgușanu). (Nu doar de călătoriile în străinătate se vorbește, în carte, ci și de acelea în interiorul țării, căci ardelenii trec munții ca să viziteze Regatul, și invers, regățenii sunt atrași de stranietatea regiunilor românești aflate sub dominația austro-ungară). Numai că toate aceste ofertante ”începuturi” nu au luat drumul unor mari opere literare, ci pe acela al notațiilor intimiste, al prozei de călătorie, deci. ”Ca orice altă națiune ajunsă la vârsta modernității, și românii simt nevoia să se așeze într-un text ilustrativ, nu simbolic; în proză deci. Lipsiți însă de adevărată viață socială, de o pătură intelectuală profesionistă care să furnizeze nu atât scriitori, cât cititori, de condiții materiale petru o viață publică deschisă opiniilor, publicațiilor, cenaclurilor (cel din 1827, unde citește Heliade, este patronat de fratele domnitorului în scaun!), românii își canalizează observațiile, schițele de gen și fanteziile caricaturale spre proza intimă, spre memorialistică, spre notele zilnice pe care le favorizează și le stimulează condiția scoaterii din tipicul vieții monotone zilnice: călătoria”. Sau, cum spune în altă parte același autor, impresiile adunate în voiaj devin ”călătorie ca poveste”, înainte de a se decanta în viitoare opere de ficțiune, în povești adevărate.

Jurnale de călătorie, memorii, articole, rapoarte, toate alcătuiesc un gen specific, prezent în cultura română, între 1820 și 1940. Despre acesta e vorba, în cartea lui Mircea Anghelescu, iar importanța lui în evoluția literaturii române e, de acum, imposibil de neglijat.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)