Adrian G. RomilaAdrian G. Romila
07.10.2015

Antropologia internautică

La noi sunt aproape inexistente încercările de a reflecta ”umanist” asupra paradigmei ”omului recent”. Absența unei tradiții a dialogului public ”tare” și a unor competențe filosofice ar putea constitui cauze. Nu avem nici anvergura diacronică necesară, nici instrumentarul conceptual, nici interesul pentru problemă. Ne caracterizează, știm, un mimetism iresponsabil și comod. Afară de excelentul eseu omonim al lui Patapievici, nu-mi vine în minte vreo altă încercare (exclud aici investigațiile strict literare, care se înscriu în alt perimetru intelectual). De aceea cred că Facebook. Fabrica de narcisism (Humanitas, 2015) e o contribuție importantă la o posibilă perspectivă autohtonă asupra lumii moderne. Ea vine pe un teren gol, prevăzut cu un orizont de așteptare încordat. Anumite probleme se cer ele însele analizate, până la urmă, când nimeni nu se obosește să o facă. Dacă nu se pot da, încă, răspunsuri definitive (lucrurile nu s-au decantat și sunt în plină mișcare), măcar trebuie puse întrebările potrivite.

Campion al abordării culturale din unghi larg teologic, exprimată inclusiv prin termeni-umbrelă foarte originali (”râsul patriarhilor”, ”urbanitatea credinței”, ”arheologie profetică”), Teodor Baconschi privește de data aceasta realitatea prin ochelarii digitalizării. Altfel spus, eseul său e o curajoasă analiză antropologică a transformărilor pe care explozia rețelelor de socializare și a comunicării internautice le-a provocat. Fără emfază, fără rigiditate, fără puseuri conservatoare. Autorul însuși mărturisește, working in progress, că e un utilizator facebook și exemplifică, adesea, cu ”aventuri” din timpul navigării pe net. Tocmai de aceea era digitală nu-l putea lăsa indiferent, în prezența ”conflictului epistemic dominant” dintre real și virtual, în prezența monopolului imagistic și a imploziei discursului tradițional, generalizate iremediabil de tehnologiile IT&C. Nașterea unei noi umanități, sub imperiul ecranării de tip gadget, este subiectul cărții sale, cu extinderi spre ideologiile relativismului, ale corectitudinii politice, ale dispariției interiorității, ale traficului exagerat cu valorile occidentale. Toate au dus la degradarea îngrijorătoare a dimensiunilor identitar-simbolice fundamentale. Fără a neglija avantajele enorme ale stocării în biți, care permite o folosire mult mai eficientă a patrimoniului culturii umane, fără a trece sub tăcere facilitățile uriașe pe care internetul le oferă, Baconschi dorește, totuși, să propună o raportare echilibrată și non-adictivă la prizonieratul rețelelor. O privire rapidă asupra evoluției tehnice, politice și culturale a Occidentului, cu dese incursiuni în nebuloasa realitate românească, arată cât de necesar e ca omul digitalizat să-și dezvolte un discernământ salvator. În plină post-modernitate nivelatoare, gata să uite culorile esențiale ale emotivității și ale formării intelectuale, omul s-a aplatizat și s-a lăsat pradă atrofierii. Îngrijorat de opacizarea identităților și de înlocuirea bunei îndoieli cu suspiciunea generalizată, autorul rămâne conectat chiar și când reflectează la implicațiile conectării:

”Medierile digitale au dematerializat gândirea și, odată cu ea, cadrul ei de referință obiectiv. Scriu acest eseu în biblioteca personală. Rafturile cu cărți se află la mică distanță de ecranul computerului. Deși ele sunt reale, în vreme ce literele care apar pe ecran pe măsură ce ating tastatura sunt (numai) «digitale», cărțile par de fapt un simplu decor abstract, o poză: realitatea secundă a ecranului are prioritate perceptivă și mi se impune ca atare. Derealizarea realului și obiectivarea virtualului sunt deja imperative aproape senzoriale. Această răsturnare posturală ține de vechiul principiu aristotelic potrivit căruia potența e superioară actului. Cărțile din bibliotecă, fotoliul englezesc din piele neagră matlasată, toate obiectele «reale» din camera în care scriu sunt imperfecte în comparație cu desăvârșita claritate a caracterelor care apar pe ecran. Obiectele familiare din jurul computerului sunt încărcate cu o istorie proprie, dar și gravide cu propria mea istorie. Constituie o comoară de amintiri și presupuneri, dar și o povară insuportabilă, ca o sarcină toxică, de care sunt tentat să mă debarasez. E povara fascinantă odinioară a imperfecțiunii umane”.

Din multe puncte de vedere, eseul lui Teodor Baconschi seamănă cu jurnalul unui internaut intens autoreflexiv, care, exact în timp ce-și tastează cuvintele și navighează în rețea, caută să-și conserve vechea umanitate din hârtie. E vorba de o invitație la reflecție și la păstrarea unor benefice duplicități. Ceva pierdem atunci când ceva câștigăm, dar trebuie să facem ca pierderea să nu ne distrugă esențele. Dacă tot ”am dat naștere unei lumi care răstoarnă valorile pentru a le reinventa fără rost”, trebuie să nu uităm să atingem cu picioarele goale o pajiște vie, nu imaginea ei. Dacă ”inefabilul e în criză”, cum crede autorul, să-l reînviem păstrând tainele, implicitul, nuanțele. Nu întotdeauna toate trebuie spuse și arătate, să ne amintim de asta, când ne conectăm în rețea.

Cartea lui Baconschi nu e o critică a facebook-ului și a internetului, cum ar părea. Dimpotrivă, e mai degrabă discursul unui internaut obișnuit, dar îngrijorat. Pentru ca omul să nu devină, din imago dei, imago rei, e nevoie de o reflecție aplicată asupra derealizării și virtualizării, de o nouă antropologie. Drumul, de acum, e deschis.