Sergiu Crăciun
,,O adevărată generaţie de creaţie nu se impune numai teoretic ci şi axiologic.” –
M. Mincu
În anul 1999, la Editura Pontica din Constanţa îşi făcea simţită prezenţa o antologie, împărţită pe trei volume, intitulată Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov, o ediţie îngrijită şi coordonată de către criticul literar Marin Mincu[1]. Deşi ni se înfăţişează ca antologie, lucrarea conţine, pe lângă textele literare, o interesantă şi necesară prefaţă. De fapt, cred că introducerea la textele poetice, grupate şi bine organizate de către autor, reprezintă miza acestei cărţi, întrucât autorul ne creionează cele mai semnificative etape din perioada 1960-2000.
Potrivit criticului literar Marin Mincu, în acest interval se manifestă un număr de patru promoţii concurente, ce converg către o sinteză poetică acerbă. Fără să intre prea mult în detalii, autorul ne prezintă o serie de etape ale acestei perioade sus-amintite. Astfel, prima dintre acestea o reprezintă promoţia nouăzecistă (cuprinde post-textualiştii melancolici şi apocaliptici), a doua este cea optzecistă (post-modernişti, textualişti, melancolici şi apocaliptici), o a treia este reprezentată de şaptezecişti (caracterizată prin manierism şi consideraţi evazionişti), ultima este cea a neomoderniştilor vizionari şi onirici, încadrată în perioada şaizecistă.
De pildă, aflăm că tinerii poeţi expresionişti, încadraţi la post-blagieni, au simţit impulsul momentului şi au încercat să rescrie toposurile blagiene, căutând să le oblige la un alt impact cu realul. Demersul lor a tins la dez-metafizicizarea materiei. Dacă primul Blaga, adaugă criticul, enunţa un expresionism de extracţie retorică, poeţi ca Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ şi George Alboiu adaptează metoda expresionistă la o viziune existenţială fenomenologizată, în care miticul este forţat să pactizeze cu realul.
În cadrul filonului bacovian sunt amintiţi poeţii Mircea Ivănescu, Dan Laurenţiu şi Cezar Ivănescu. Despre aceştia se zice că păstrează o distanţă de post-blagieni prin recuperarea eului poetic şi printr-o altă situare faţă de limbaj, deşi demersul lor se coagulează tot la nivelul structurilor de profunzime. Aceeaşi promoţie este preocupată să continue poezia în reperele ei metafizice, ,,de aceea am numit-o promoţia de substanţă…”
A doua promoţie, cea optzecistă, având ca punct de reper gruparea de la revista Echinox.
Este susţinută aici ideea, potrivit căreia, mişcarea de re-evaluare a discursului se manifestă conştient odată cu promoţia echinoxistă. De aceea, formele de expresie manieriste urmează de obicei afirmării substanţiale a poeticului, când linia de profunzime a fost investigată definitiv. Atitudinea faţă de actul poetic se schimbă şi ea, astfel că, parodicul, ironicul, ludismul iau locul destul de rapid tonului solemn şi grav ce angajau un alt tip de conştiinţă poetică la promoţiile ulterioare.
,,Când vorbesc de promoţia echinoxistă, folosesc un termen generic pentru a mă referi la toţi poeţii care debutează în anii şaptezeci simultan cu cei de la revista Echinox, din prima perioadă de apariţie.” [2]
Despre generaţia optzecistă, autorul ne face precizarea că se caracterizează prin explorarea programatică a tradiţiei avangardiste, înscriindu-se sincronic în direcţia experimentalistă a poeziei contemporane. Totodată, poeţii textualişti (şi textualizanţi) refac la alt nivel tradiţia sistemului poetic barbian. Dacă Ion Barbu din ultima etapă eliminase orice urmă a subiectului poetic, lăsând să vorbească vocea impersonală a textului, urmărit în desfăşurarea procesională, mai tinerii poeţi încearcă să readucă eul în spaţiul poemului şi să introducă semnele experienţei textuale.
În aceeaşi prezentare cu privire la poezia română actuală, Marin Mincu subliniază o idee esenţială, şi anume: ,,Poezia nu mai este doar o stare de graţie cum s-a constatat a fi până acum; ea este în plus o devenire perpetuă a Logosului care trece rapid de la stadiul de inocenţă vizionară masivă la acela al limbajului poetic conştient şi al scriiturii controlate.”[3]
Un important fragment de istorie literară ni-l oferă Marin Mincu în această introducere la Poezia română actuală. Până acum am învăţat despre Generaţia şaizeci că reprezintă de fapt o fază a Neomodernismului românesc în cultura şi istoria literară. Însă ceea ce ne prezintă criticul literar în lucrarea menţionată putem constata că, pe lângă apartenenţa paradigmatică a acestei perioade semnificative din istoria literaturii, autorii-creatori, protagonişti ai lirismului post-proletcultist propun, la nivelul discursului poetic, alţi constituienţi semantico-textuali şi care pot fi o reală noutate a poeziei post-moderniste.
Trei volume care găzduiesc cei mai importanţi autori-poeţi din generaţii diferite, fiecărui autor, Marin Mincu, acordându-i informaţii preţioase cu privire la debutul în literatură, volume publicate şi prezentarea succintă a caracteristicilor operei poetice.
,,Conform acestei poetici, semnul poetic nu mai este considerat în valoarea sa diferenţiatoare între alte unităţi semnice, ci exclusiv în raportul cu subiectul enunţiator prin intermediul căruia are loc actualizarea discursivă a poeziei.”[4]
Volum recenzat:
Marin Mincu, Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov, (Vol. 1,2,3), Ediţia a II-a, Editura Pontica, Constanţa, 1999.
[1] Poet, critic literar, istoric literar, semiolog şi eseist român, Marin Mincu a trăit între anii 1944 şi 2009
[2] Mincu, Marin, Poezia română actuală, (Vol. 1, 2, 3), Editura Pontica, Constanţa, 1999, Ediţia a II-a, antologie.
[3] Ibidem, pp.6-7
[4] Op. cit. pp. 20-21
Sursa foto: ziuaconstanta.ro
