Amăgirile nemuririi

Cuvânt de însoțire

Debutând relativ târziu, mai exact în 2009, cu Lacrima din Paradis, volum urmat metodic, la intervale de un an, de alte cicluri de versuri, între care,Tăcerea fumegândului cuvânt, 2010; Suflet de cocor, 2011; Tăceri, lacrimi şi iubire, 2012; Ireal, 2013; Mozaic în Alb şi Negru, 2013; Ochii din cuvinte, 2014; Foc şi apă, 2014; Paşi în exil, 2015; Aproape Unul, 2015; Castanii orbi, 2016; Fantezii lirice în nopțile cu maci albaștri, 2016; Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?, 2017; Mansarda Timpului, 2018, noua plachetă de poeme polifonice, Amăgirile nemuririi relevă natura elevat-romantică și disponibilitățile lirice aparte ale Marianei Rogoz Stratulat, testate vreme îndelungată, cu responsabilitatea celeia pentru care poezia este artă trăită și asumată.

Ca și în volumele anterioare (Pași în exil, Fantezii lirice în nopțile cu maci albaștri, Mansarda Timpului) prezentul ciclu descoperă momente unice de introspecție, reflecția fiind orientată spre sondarea unor adevăruri fundamentale, chiar și sub masca resemnării în fața faptului inevitabil: „Pe strada veche se împart iluzii, promisiuni obscure, amânări, concluzii…” (Pe strada mea, cândva…). Autoarea cultivă reflexivul, învăluindu-și poemele într-o meditație melancolică în expresiile abstruse ale unor gânduri nelămurite: „Mă doare și umbra / și noaptea-Învierii… / Perfida lumină dansează cu Iele, / cântând aleluia / vestalelor-stele …” (Fără tine).

Orchestrând o paletă tematică destul de variată (iubire, viață, moarte, destin, timp, condiție umană), volumul Amăgirile nemuririi îmbracă haina unui jurnal poetic, în care trăirile și sentimentele contribuie la miracolul propriei deveniri a celei care e pelerin prin propria noapte, hoinărind prin „umbre, prin veri și caprifoi”, învățând să privească prin scoică cum „soarele își varsă lumina / în adâncimi de mare/ trezind corsarii și lebedele mute…”și să-și caute umbra „în sala cu oglinzi”.

Mariana Rogoz Stratulat se dovedește o poetă a interiorității, preferând când canavaua calmului și reflecției reci („Fericiți cei care visează, căci a lor va fi împărăția umbrelor argintii”), când reverberațiile solare („Lumina cântă iar, zburdând pe portative. / Doar vântul o îngână și-oceanu-n asfințit”), după care se zbate, clocotind viața matură, întrebătoare, neresemnată. Sfidarea afectării prin intermediul purității şi a gesturilor autentice, prin ingenuitate, continuă să alimenteze stilul suav, răscolitor al poetei, menţinându-se într-un registru de tranșanță confesivă.

Autoarea Amăgirilor nemuririi dialoghează prin intermediul literaturii cu tăcerile care alunecă prin „doruri vechi”, cu amurgurile îmbrăcate în umbre albe, cu visurile nopților de ceară, cu însingurările ale căror simplitate sunt „cale printre umbre” – un imens teritoriu poetic în care „vântul spulberă resemnat amăgirile nemuririi”. Mai multe poeme (Timpul trece prin mine, Tăcerea timpului, În afara timpului) insistă în registrele gravității melancolice și împăcării senine cu Timpul care „privește anotimpurile, / numărându-le frunzele, umbrele…”, trecând ca „vântul prin fereastra deschisă spre moarte”. Semnul trecerii sau al punţilor este recurent, ca imagine, stare sau atitudine: „Dumnezeu ne șterge grăbit / rătăcirile și amintirile, / alergările și pustiirile…” (Timpul trece prin mine). În același sens, dar în alt context: „Timpul te-nghite, țărâna te-adoarme / cu tămâie și flori, / cântec din sfere ispitește la răscruce / de nori…” (Renaștere).

Vocea lirică rostește incantaţii magice pentru a chema din trecut iubirea, iar imaginarul romantic recuperează simbolul pierdut al cuplului ideal: „Când nu ești cu mine / mi-e moarte, mi-e ger… / Stigmatul uitării mă-nchide în loc cu verdeață, / unde nu e durere, nici spini, nici săruturi-mister” (Fără tine). Erosul este marcat de emoţia primei iubiri, a cărei experienţă menţine subiectul în pragul revelaţiei: „Te caut printre umbrele din casă, / te caut în livadă, pe terasă, / te bănuiam tristețea din oglinzi, / amarul lumii agățat în grinzi” (Un joc de-a viața). Amintirile sunt acte de limpezire ale reliefului afectiv și combustibil pentru imaginație: „Când smulgem amintirea / din ultimul cuvânt, / doarDumnezeu mai plânge / pe treptele de vânt” (Când …). Sentimentele sunt decantate, lăsând să transpară în versuri doar ecourile vieții și iluziile sentimentelor: „La înserarea noastră / ne-am ars mocnit într-un cuvânt/ mai blând / și-am tras cortina peste povestea / anilor trecuți fără rost…” (Spune-mi …)

Lirismul apare ca rezultat al notației liminare, încărcate de sens subiacent, iar confesiunea trece grilele mediatoare ale cuvintelor, care nu pot fi decât ambasadoare docile, coborâte din cartea magilor: „Din cartea magilor am învățat / cum candela se-aprinde / din lacrima uitării, / cum valurile mării se sting / la căpătul de jos al scării, / cum literele urcă sau coboară / în disperarea poemului de seară (Poemul de seară).

Sunt prezente interogațiile asupra rostului existențial, harului divin, asupra memoriei afective și solitudinii ființei, eul liric tatonând ancorarea într-un cronotop al orașului trist și pustiu, cu „caldarâm veșted, cu găuri în obraz”, cu „felinare roșii cu gene de noroi”, pe fundalul căruia agonizează „luna pe stâlpul infamiei”, iar alaiul „de frunze moarte sar peste pârleaz” (Delir autumnal). Dincolo de resemnare, poemele ascund o sensibilitate în alertă, convertindu-se, unele dintre ele, în niște elegii discrete ale unei nostalgice, hălăduind pe străzile unui oraș ce suspină „strivite / sub lava fierbinte a întunericului…” Poemele emană o tristețe filtrată printr-un spleen existențial, viziunile construindu-se prin reluarea ajustată a acelorași stări și decoruri care suplinesc golurile din ființă. E un sublim joc de lumină și umbră, de neliniști și doruri, de vise și decepții, de iluzii și amăgiri. Poemul care încheie volumul, …mi se pare infinită… reține, în același regim al reflexivității, tema ființei în crepuscul: „Mi-e frică de mine, / mi-e frică de pașii morții rătăciți / în viața mea. / Ce lungă este calea, / ce încâlcită e cărarea / prin labirint…”

Amăgirile nemuririi reprezintă o carte a deplinei maturități, cu mari izbânzi în ceea ce privește dexteritatea imagistică și aprofundarea viziunii poetice, marcând o nouă etapă în creația Marianei Rogoz Stratulat. Îmbrăcate într-o densă atmosferă tulburătoare, poemele din acest volum relevă un lirism al fragilității și efemerității ființei umane, într-o lume în care adie neantul și în care temerile, conștientizarea derizoriului existențial se diluează în stări de reverie melancolică. Menținerea echilibrului între sensibilitate, imaginarul poetic animat de mister și țesătura estetică conturează inspirat profilul poetic original al acestui volum.

Diana Vrabie

Conf. univ. dr. la Catedra de literatura română şi universală, Facultatea de Litere, Universitatea „Alecu Russo”, Bălţi, critic şi istoric literar

(prefața volumului „Amăgirile nemuririi”, ed. Eikon, București, 2019)