Cecilia DragomirScriitorul Constantin Marafet, autor cu notorietate în lumea literară, semnatar al multor cărți de poezie și proză, amprentează, creativ, anul 2026 prin lansarea romanului A căzut cerul pe tata, volum situat, fără îndoială, la loc de cinste în galeria valorică a operelor care au văzut lumina tiparului în acest an, și nu numai.
Cartea evidențiază o împletire armonioasă a harului cu dragostea pentru cuvânt, ambele puse armonios în slujba creației care străbate timpul, care șlefuiește suflete cu dalta originalității, a valorii autentice și a frumuseții ideii, meșteșugit înălțată la rang de artă: „Vocea parcă îmi devenise un obiect, o minge în flăcări. O simțeam alunecând pe esofag până în stomac și mă ardea. Nu mai puteam rosti nici măcar un singur cuvânt. Muțenie cu ochi de vultur. Aceeași poveste – cuvintele mi se opreau neputincioase în spatele dinților, rupte și flămânde… Ziua fusese fabuloasă. Nu voisem să ne despărțim așa. Zilele ce aveau să vină, viața mea avea să se măsoare de atunci înainte începând cu ziua 21. Tot ce trăisem anterior nu mai exista. Ziua Z pentru dragoste se împlinise.” (Capitolul VI)
Respectând canoanele narațiunii subiective, opera dezvăluie cititorului un maraton acțional amplu, distribuit echilibrat pe toți pilonii narativi, având bine alese coordonatele spațiale și temporale, beneficiind de o perspectivă actorială conturată măiestrit printr-o focalizare internă de excepție. Cu ajutorul acesteia, naratorul-personaj exteriorizează percepții existențiale și stări sufletești profunde, reliefate uneori prin intermediul unor inflexiuni meditative referitoare la condiția umană, prin introspecții de factură filozofică și psihologică, care ajută la creionarea personajului, supus cunoașterii prin analiză și autoanaliză, prin luciditate și conștientizare: „Experimentam fiecare fază a extazului și a agoniei. Nu reușeam cu nici un chip să alung nălucirile care mă atacau cu urale până la sânge. Orice gând la Anastasia sau orice privire de la distanță scoteau omul primitiv din mine. Dorințele erau mai mari decât sufletul meu păcătos și-mi furau bucuria. Trăiam coșmarul acesta cu ochii deschiși și conștient. Trebuia să neg evidența.” (Capitolul VI)
Citind cu atenție romanul, ne dăm seama că în interpretarea întâmplărilor nu ne putem limita la o simplă înșiruire de fapte, la învelișul arhitectural al subiectului epic, ci trebuie să explorăm cu mare atenție aspectele din spatele cortinei lexicale și semantice, pentru a identifica structura și natura trăirilor de înaltă intensitate, pentru a înțelege adevărul antropologic relevat prin demersul acțional și pragmatismul gândirii.
În traiectoria expozitivă a operei, strălucesc, asemenea unor diamante, tehnici și taine narative pe care numai un artizan iscusit al scrisului le poate asambla într-o operă artistică atât de valoroasă, un giuvaier literar, care a căpătat, cu siguranță, atenția, aprecierea și popularitatea pe care le merită din plin. Una dintre secvențele relevante pentru această afirmație este: „O priveam cu nesaț pe Anastasia. Pupilele ei pulsau ca două stele. Eram sigur că visa. O priveam cu toată dragostea și uitasem unde mă aflu. La un moment dat i-am văzut buzele mișcându-se aproape imperceptibil, rostind suav „Te iubesc!”. M-am lăsat ușor pe spate pe scaun să pot savura șoapta. Am închis ochii o clipă, suficient cât să o pot bate în cuie în inimă.” (Capitolul IX)
Romanul A căzut cerul pe tata le oferă lectorilor posibilitatea întâlnirii cu o voce narativă implicată, iscusit pusă în valoare de o exprimare aparte, distribuită cu maximă eficiență în cadrul unei regizări naratoriale ce reliefează înalta expertiză în arta relatării excepționale. În cadrul acesteia, naratorul primește și atribute de personaj, iar scriitorul-regizor îl urmărește cum își îndeplinește cu succes sarcinile ce îi revin din dubla ipostază, punând accentul pe definirea identitară din cadrul acțiunii, dar și pe relaționarea expansivă, aducând sub lumina reflectoarelor diferite tipuri de personaje. Protagonistul, profesorul Bogdan Pavelescu, pe cât de simplu în structură, pe atât de complex în cadrul evoluției acționale, captează atenția încă de la primele pagini, fiind capabil să mute interesul din ochiul cititorului pe descifrarea constituției sale afective, uneori firavă, alteori robustă, dar consecventă ideii că fericirea nu poate exista decât prin iubire: acea iubire necondiționată și totală, acea iubire dusă până la sacrificiu și nemurire.
Componenta emoțională și viziunea despre lume, despre viață, despre fericire, sunt centrate pe oglindirea condiției umane autentice, necosmetizate, având ca nucleu de interes o dragoste care transcende timpul pentru a se înscrie în universalitate, în paradigma unui circuit aproape ermetic. Acesta, pornit de la efemeritatea ființei telurice, trecând prin cunoașterea adevărului și acceptarea acestuia, ajunge, în final, la stadiul de entitate cosmică, purtătoare a iubirii, metamorfozată în borne ale infinitului spiritual, în aripi invizibile de eternitate a plinătății sufletești. Prin acest parcurs, oarecum prestabilit, este împlinită misiunea divină care nu lasă loc echivocului: omul se naște din iubire, trăiește pentru ea și caută să o desăvârșească pe tot parcursul vieții. Uneori, nereușind în planul terestru, o poartă dincolo de granițele măsurii lucrurilor, dincolo de contradicții și neîmpliniri, lăsând în urmă frânturile de nimic, de efemer și îndreptându-se spre absolut, spre totul care îl așteaptă: ,,Am întins mâna dreaptă spre cruce și am așezat palma pe fotografia Anastasiei. Era caldă. „Aici locuiește ea? O mai fi loc și pentru mine? În viața următoare poate ne vom întâlni de la început, nu ca acum…”…Părea că e prăbușea cerul…Când am văzut fulgerul, l-am recunoscut imediat. Era același care mă îndrăgostise, iar când tunetul a ajuns în cimitir, eu, prăbușit pe mormântul Anastasiei, cu ultimul suspin, am spus: – Doamna mea…” (Capitolul XXI)
Cu siguranță, despre conținutul aceste cărți, care captivează prin frumusețe ideatică, profunzime și măiestrie narativă, cu reale posibilități de bestseller, nu se poate vorbi în câteva pagini, de aceea, consider aceste rânduri o modestă încercare de a stârni curiozitatea împătimiților de lectură calitativă și un elogiu binemeritat adus scriitorului Constantin Marafet pentru pătrunderea, din nou, în lumea performanței scriitoricești.
_______________
Constantin Marafet, A căzut cerul pe tata, editura Rafet, 2026
