Lorena Lupu 
Odată cu susţinerea grupurilor care insistă pe ideea de familie tradiţională, cu tot calvarul aferent, şi înmulţirea site-urilor de „neomasculinitate” (adică fală şi glorie strict pe bază de deţinere de penis, dublată cu denigrarea şi umilirea femeilor strict pe bază de deţinere de vagin), autorităţile din fostul bloc sovietic au început, discret, să strecoare legi care să bagatelizeze violenţa domestică.
Întâi a fost Rusia, care a dezincriminat „violenţa domestică uşoară” pe 17 februarie 2017. Concret, dacă agresiunea nu duce la vătămare fizică, delictul nu mai este penal, ci civil, adică în loc să facă doi ani de închisoare, individul plăteşte o amendă şi atât. Motivul: “într-o familie, trebuie să-i laşi pe soţi să-şi rezolve singuri problemele”.
Iar când unul dintre soţi e un rahat violent şi cotropitor, căruia NU îi pasă nici cât negru sub unghie de punctul de vedere al fiinţei de alături, rezolvatul problemelor singuri se va traduce prin “o bat până tace, apoi o mai bat un pic, preventiv.”
Acum, şi România se alătură acestei tendinţe, cu o lege pe care Senatul a trecut-o tacit, o lege la care oamenii se referă ironic ca Prima Bătaie. Concret, în primul caz de abuz înregistrat într-un cuplu, dacă victima îşi retrage plângerea, ancheta este abandonată şi individul e liber de orice răspundere.
Iar retragerea plângerii poate fi obţinută, desigur, prin toate căile specifice unui individ violent: ameninţare, asalt, şantaj, presiunea familiei extinse.
„Da, Lorena, şi care e problema? O retrage o dată şi scapă, o retrage a doua oară şi ajunge la închisoare.”
Problema cu dinamica abuzului e că nu e atât de simplu. Pe lângă lovituri fizice, genul de partener care face obiectul acestei legi aplică, constant precum picătura chinezească, discursul minimalizant. Concret, macină respectul de sine al victimei şi o convinge să tratamentul aplicat de el este cel meritat de ea, pentru diverse vini absurde, „greşeli” pe care cei mai mulţi dintre noi le-am trece cu vederea râzând, ba chiar vini născocite, dacă cele reale nu sunt suficiente.
Practic, victima este supusă unei presiuni constante, nimicitoare, pentru a fi „domesticită” în rolul de preş şi de sac de box.
Şi acea a doua plângere penală s-ar putea să nu mai existe.
*
Convieţuirea a doi oameni diferiţi, cu nevoi diferite, e un proces complicat. Sigur, e ideal şi chiar recomandat să-i laşi să-şi rezolve singuri problemele, când ambele părţi au un cuvânt de spus, când respectul e reciproc, şi când comunicarea e echilibrată.
Din păcate, în familia tradiţională, nu e, nu a fost şi nu va fi vorba despre comunicare echilibrată. Despre drepturi egale. Despre recunoaşterea nevoilor ambilor parteneri. Despre reciprocitate.
În familia tradiţională, este vorba strict despre control şi opresiune. Despre tătic, care dă directive, şi supuşi, care le execută. Despre anihilarea personalităţii unuia dintre parteneri în folosul dominaţiei celuilalt.
Familia tradiţională est-europeană e o aplicaţie la scară mică a despotismului politic est-european. Şi acum, pas cu pas, scot capul la lumină şi legile care să readucă această stare de fapt.
Mi-e milă de aceia dintre domniile-voastre care au fetiţe. Vor avea un viitor complicat.
