Lorena Lupu 
Cerşetorii. De câte ori văd un cerşetor (mai ales dacă e un flăcău voinic şi lat în spete) mă cuprinde un sentiment de inechitate socială. Adică: amândoi am primit în dotare, pe inventar, un creier, două mâini, două picioare etc. Creier pe care eu mi-l omor muncind, iar el şi-l odihneşte cât e ziua de lungă. Şi odihnitul ăsta bine-mersi îşi permite să-mi ceară mie pomană! Alţii îl refuză evitându-i privirea ruşinaţi: “N-am”. De ce această eschivă, domnilor? Eu le surâd senin în faţă şi le spun: “N-am chef să-ţi dau!” Bineînţeles, se lasă cu înjurături. Cu blesteme. Cu luarea morţilor în peninsulă. Nu înţeleg un singur lucru: ăştia au impresia că înjurăturile au efect de catalizare a dărniciei umane?
În viaţa mea, trebuie să recunosc, n-am dat pomană decât cu două ocazii:
1) un muzicant bătrân de pe la universitate, care cânta deosebit de frumos tema muzicală din “The Godfather”, într-o seară cu lună plină
2) o bătrânică de pe scările de la Staţia de Metrou Izvor. A început:
-Hai, ajută-mă şi pe mine…
În faţa unei bătrânici mititele, nu poţi persista în refuzuri nesimţite, aşa că i-am spus simplu:
-Nu pot.
Iar bătrânica resemnată şi blajină:
-Lasă maică, dacă nu poţi asta e, ai şi tu grijile tale.
Faza asta m-a spart. Automat, am dus mâna la buzunar.
*
Odată, mi s-a întâmplat o minune. Amica mea de atunci era o mega bisericoasă. Iar eu, deschisă către tot ce e nou. Why not?
Veniseră la Mitropolie Preasfintele Moaşte ale Sfântului Whatever. Recunosc, dacă lipsa de păsare ar fi durut, eu aş fi urlat. Dar fata ştia că, dacă atingi preasfintele ciozvârte, ţi se întâmplă exact noroacele pe care le ai la yahoo, dacă trimiţi mess-ul la minim zece pretini.
Buuuun! La Mitropolie era o coadă, de parcă s-ar fi împărţit genunchi de şarpe gratis. Cum am emis prima poantă idioată, de trecere a timpului, o babă cu batic negru s-a zborșit la mine:
-Duduie, eşti în Casa Domnului! (Doooaaamneeee, cât mă enervează apelativul “Duduie!!” Îmi vine să dudui de nervi când îl aud!)
Buuun, taci şi stai. Şi taci. Şi stai. Şi taci. Şi…
-Băi, mie mi-e silă de Sfintele Ciolane ale orişicui, dau o raită până te ciozvârţi tu.
Înaintea mitropoliei, târguşor de Sfântu’ respectiv. Iconiţe, lumânărele, apă sfinţită, obiecte artizanale etc, dar branduite. Ştiţi cum e în Mall. “Ina Center”. “Kenvelo”. “Irina Schrotter”. “Sephora”.
Aici era “Mănăstirea de la Cucuieţii de Deal”. “Mănăstirea de la Cucuieţii de Vale”. “Mănăstirea de la Cucuieţii Intermediari” ş. a. m. d.
Culmea, la o masă, mi-a captat privirea o brăţară foarte frumos lucrată. Nu pentru mine, că eu sparg rapid bijuteriile. Ci pentru aia care stătea la coadă la Prealuminatele Moaşte.
Mă caut în buzunar. God! n-aveam portofelul la mine. Dar 1 RON în stângu’, 1 RON în dreptu’, 2 RONI la piept, mă apropiam. La final, îmi lipseau exact 0,3 lei noi, sau 3000 lei vechi. Trei monede de zece bani. Pur şi simplu, nu-i aveam. Exact atunci, se apropie de mine o ţigancă bătrână:
-Hajută şi tu baba cu cevaaa, trăi-ţi-ar famelia.
-Ia lasă-mă, femeie, în pace, bombăn eu, că uite, vreau şi io brăţara aia şi n-am destui bani!
Tace ţiganca, se uită lung la mine.
-Cât îţi trebe, maică?
