Pledoarie pentru recuperarea demnităţii

Îmi amintesc cum erau priviţi artiştii când eram eu mică. Michael Jackson era un zeu. Chiar şi pe plan local, nimeni nu simţea nevoia să-i ungă cu c***t pe Zob şi pe Tudor Chirilă. Era o oarecare distanţă, care le dădea acelor oameni spaţiul de care aveau nevoie, să se poată desfăşura. Pentru că artistul, care e cu adevărat artist, nu o fetiţă flămândă din Cucuieţii de Deal, instruită cu pumni de un impresar băgăreţ, are nevoie de spaţiu. Şi de respectul limitelor. Nici un artist care e cu adevărat artist nu poate creşte creativ când e supus intruziunilor, pisălogelilor şi ţopârlănismelor. Pur şi simplu, îţi moare inspiraţia. Te ariceşti.

Apoi, prin 2000, a început cultura tabloidă. Subit, toţi artiştii s-au văzut siliţi să se bată pe burtă cu tonele de ciumeci – ba chiar să mimeze că sunt simpatici şi că se distrează în timp ce fac asta – şi ciumecii s-au văzut încurajaţi să se considere egalii artistului, să-l înjure după voie, să-şi şteargă cizmele de el şi să-i trimită mesaje umilitoare, după bunul plac. Şi marile nume din oferta marilor studiouri au devenit, hodoronc-tronc, nişte drone dispuse să tolereze oricâtă nesimţire. Nişte drone perfect uitabile. Poate cineva să-mi citeze cinci hituri ale anului trecut pe care le-ai fluiera şi acum? Şi chiar dacă auziţi cântece care vă plac, îmi puteţi cita o a doua piesă la fel de bună a aceluiaşi artist?

Cred din toată inima că această apucătură a anilor 2000 e foarte greşită. Cred că aşa cum cluburile mai de Doamne-ajută îşi rezervă dreptul să-şi selecteze clientela, şi artistul care se respectă trebuie să-şi selecteze auditoriul. Şi mai cred că, făcând asta, îţi faci de fapt ţie un bine. De ce să te vaccinezi în aşa fel, încât să priveşti cu detaşare lătratul diverşilor nimeni de Internet? Nu extirpi ceva din tine, prin acest act de “autodomesticire?”