Pisicile noastre, prelungirea noastră

Stăteam ieri de vorbă cu o prietenă şi îmi zice:
-Băi, e ciudat. Îmi fură pisica brânză din farfurie şi nu am o problemă cu asta.
-Aaa. Eu dacă mă uit la un film pe laptop, şi ţin un sandviş în mână, şi uit de sandviş, Pulică al meu mi se urcă-n poală, îmi pune lăbuţele pe umeri şi-mi mănâncă liniştit sandvişul.
-Şi tu ce faci?
-Alt sandviş.
-Dar dacă îmi ia un alt om din farfurie, mai ales fără să-mi ceară, mă enervează îngrozitor.
-Ştiu. Eu îi întind farfuria şi zic: te rog, termină tu. Şi dacă suntem la restaurant, îmi comand altceva, iar dacă suntem în casă, iau altă farfurie, povestesc eu.
-Oare de ce suportăm de la pisicile noastre mult mai multe decât am suporta de la alţi oameni?
-Ăăă. Poate pentru că de la pisici nu avem aşteptări. Sunt animale simple. În schimb, de la oameni ne aşteptăm să aibă creier şi maniere, să ne respecte şi să nu ne invadeze teritoriul personal.
-Eu cred că e mai simplu, zice ea. Le iubim mai mult.
-Da, pentru că o pisică nu caută să-şi impună o agendă proprie peste capul tău. Îi trebuie mâncare şi nisip. În rest, trăieşte pentru tine, zic eu.
-Poate a ta, că ale mele fac o tonă de tâmpenii.
-Şi a mea. OK, cred că e altceva. Cu oamenii, relaţia naturală este de negociere, cu cei în afinitate, sau de competiţie, cu cei care vor ceva ce ne aparţine. Pe când animalul de companie e o prelungire a noastră. E a treia mână. Al cincilea picior. „Mă simt cam rău azi, mă doare pisica”.
-A, da. Pisicile mele sunt ca nişte copii. (Brusc). Dă-te jos de-acolo, nesimţito, nu-ţi ascuţi unghiile de geanta mea!