Lorena Lupu 
Eu sunt un om foarte, foarte gelos. De când eram mică, îmi plăcea ca prietena mea cea mai bună să fie doar prietena mea cea mai bună, să nu se împrietenească în mod egal cu tot restul lumii. Voiam să simt că sunt mai mult pentru persoanele pe care le iubeam decât restul lumii – voiam să simt că sunt TOTUL.
Dacă trebuia să suport intruşi, făceam tot posibilul să îi alung. Eram neprietenoasă, necooperantă, nesuferită, ne. Pentru că mi se părea că în prietenia noastră perfectă nu e loc de intruşi. Nu e loc decât de Tu şi Eu.
Între timp, am crescut şi m-am mai liniştit. Am descoperit farmecul discret – sau mai puţin discret – al diversităţii. Nu mai pun monopol pe nimeni. Dar ceea ce mi-a rămas – e nevoia de a simţi că sunt specială pentru cei cu care am o relaţie apropiată.
Niciodată nu am suportat oamenii care îi minimalizează pe cei care le sunt alături, pentru care familiaritatea devine egală cu trivialitatea – care sunt numai miere faţă de străini şi numai fiţe faţă de cei apropiaţi. Dacă dispare stropul de magie al unei poveşti, şi e înlocuit de stridenţe sau nepăsare – fie ea şi simulată – locul meu nu mai e acolo.
Nu pretind că e bine sau rău să fii aşa – poate e teribil de rău – dar aşa sunt eu. Nu am cum să fiu altfel.
