Lorena Lupu 
Am câţiva bărbaţi cu care am o prietenie stabilă, solidă şi de încredere. La modul: “Nu mă interesează să mă combin, tot ce am să-ţi ofer e multhulitul friendzone. Poţi face ca gherţoii, să te ofensezi şi să-l priveşti ca pe o negare a masculinităţii tale, sau să-l iei ca pe un cadou, de timp, atenţie şi implicare din partea mea.”
Deci, am un friendzone care nu are o problemă că e un friendzone.
Şi ieri, dacă tot boleam ca un câine plouat, am stat de vorbă cu un amic din friendzone. Un băiat bun, prins în capcana unei fete rele. Fata rea i-a luat parola de Facebook şi a dat unfriend tuturor persoanelor de sex feminin din lista lui. Stă de pază pe Facebook Messenger, şi când îl vede activ, vrea să ştie cu cine vorbeşte. Îl sună de n ori pe zi, cât timp e la serviciu, stoarce din el declaraţii de iubire cu încrâncenarea unui dentist care tocmai extrage o măsea de minte, şi îl turbează cu nervii.
Iar el nu pleacă.
Punctez, băiatul ăsta nu e un idiot, nu e un pămpălău şi îşi ştie valoarea umană. A avut destule femei frumoase, nu e genul “virgin la prima mu*e”. Dar cumva, ăsteia îi găseşte interminabile scuze: “A avut o copilărie nefericită / A avut o viaţă grea / E prostuţă / E mică / E imatură.”
Dacă o copilărie nefericită e all it takes să justifice un comportament de psihopată, eu ar trebui să fiu Aileen Wuornos, second of her name. Bine, de viaţă grea nu mă plâng, dar eu şi muncesc de la 18 ani să mi-o fac uşoară. Şi nici la 16, nici la 20, nici la 25 de ani nu mă băgam în gadgeturile personale ale unui bărbat, oricât de intimi am fi fost. Pentru că vedeam şi pe atunci iubirea ca pe o formă de respect, nu ca pe o formă de invazie de lăcuste, care paradesc recolta şi după ele potopul.
Mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu o victimă a unui abuz. O victimă care se complăcea în acest abuz: se plângea, îşi relata insulta, dar nu făcea nimic în privinţa asta. Exact ca o victimă femeie. Poate, în privinţa emoţiilor, nu suntem atât de diferiţi pe când ne-ar plăcea să credem.
Sigur, o femeie abuzivă nu lasă vânătăi, răni sângerânde şi organe zdrobite, ca un bărbat abuziv. Dar lasă un respect de sine erodat, o teamă acută de noua criză de isterie şi de ce altă tâmpenie ilogică şi retardată urmează de data asta, şi un foarte straniu sindrom Stockholm.
“O iubesc.”
E exact replica femeii bătute, care se întoarce la bărbat după o bătaie soră cu moartea, dacă ăla se pune în genunchi şi jură că nu mai face.
“OK, dar ştii că peste câteva ore urmează alt scandal fără sens, nu?”
“Ştiu. Tot sper că la un moment dat se maturizează, capătă încredere în mine şi înţelege că n-are nici un sens.”
Acest push–pull al încrederii e o tactică atât de transparentă de manipulare, încât dacă ar încerca-o un bărbat cu mine, l-aş spânzura de coaie.
“Acum, după ce terminăm de vorbit, o s-o sun şi o să mă întrebe cu cine am vorbit, că a sunat ocupat.”
“Repetă după mine: ‘Cu mă-ta. Am felicitat-o că o s**e mai bine decât tine’.”
Râde.
“Nu pot să fiu atât de mârlan.”
Cu genul ăsta de oameni nu ai de ales. Trebuie să fii mârlan, trebuie să-ţi negociezi aerul de respirat prin orice mijloace.
“Dar după aia o să zică: uite, am avut dreptate să nu am încredere în tine.”
Asta cu încrederea e o capcană. O femeie vede în cam două săptămâni în ce măsură eşti material de relaţie sau nu. Simplul fapt că îşi permite acest comportament cu tine denotă că are mult prea multă încredere.
“Repetă după mine: ‘Chiar te rog să nu ai încredere. De fapt, voiam să-ţi propun o relaţie deschisă.”
“Ceeee? S-ar isteriza îngrozitor.”
“Sau poate nu. Abia asta i-ar băga în oase spaima că te poate pierde şi ar lăsa-o mai moale cu stalinismul.”
Mai râde o dată.
“Nu ştiu ce să zic. Aş vrea să fiu ca tine.”
“Poate eşti prea amorezat acum, dar lucrează la asta şi o să-ţi iasă. Eşti un om bun şi meriţi o relaţie cu una care te apreciază şi te susţine, nu cu una care te vampirizează energetic.”
Tace.
“Băi, dar eu o iubesc. Aş vrea atât de mult să nu fie aşa.”
Concluzia: Nici un abuz nu e unilateral. El presupune un partener abuziv, care găseşte plăcere în a-i face rău celuilalt, şi un partener submisiv, care se complace în a fi agresat. Suspectez că undeva la capătul umilinţei, stresului, nervilor, trebuie să fie o formă oarecare de plăcere, pe care eu n-o pot înţelege.
Dar merită această plăcere tot răul emoţional şi social al unei relaţii abuzive?
