Lorena Lupu 
E surprinzător cât de multă lume confundă aceşti doi termeni şi cât de greu intuiesc oamenii nuanţa care le diferenţiază.
Tocmai de aceea, o să încerc să punctez câteva aspecte.
Demnitatea presupune să îţi cunoşti propria valoare şi să refuzi compromisuri degradante.
Orgoliul presupune să nu fii foarte sigur de propria valoare şi să refuzi diverse lucruri care ţi s-ar potrivi, aşaaa, demonstrativ, ca să arăţi la lume cine o are mare şi groasă.
Demnitatea presupune să nu te mulţumeşti cu puţin, pentru că ştii că poţi face lucruri frumoase cu mai mult.
Orgoliul presupune să nu te mulţumeşti cu puţin, doar ca să dai peste nas cuiva.
Demnitatea e într-o perpetuă concurenţă cu sine, într-o căutare a perfecţiunii.
Orgoliul e obsesia concurenţei cu alţii, chiar în domenii în care orgoliosul e puţă de furnică iar celălalt îl ia din avion.
Demnitatea e generoasă.
Orgoliul e hrăpăreţ.
Demnitatea înseamnă să ştii să laşi de la tine, când omul din faţa ta o merită.
Orgoliul înseamnă să calci peste cadavre.
Demnitatea nu se simte mai mică şi mai proastă când recunoaşte calităţile altuia, dimpotrivă.
Orgoliul moare puţin pe dinăuntru de câte ori trebuie să admită că există viaţă în univers şi în afara propriei persoane.
Demnitatea dăruieşte (când vrea, nu când i se pretinde!).
Orgoliul nu ştie decât să ceară.
Şi un exemplu practic:
Demnitatea e să aştepţi cu răbdare, milă şi înţelegere când baba din faţa ta, de la coadă, îşi scoate înceeeet produsele din coş şi se caută o oră de bani, în timp ce se vaită de pensie, de viaţa scumpă şi de Elena Udrea.
Orgoliul e să ţipi la ea: „Hai, mamaie, ne mişcăm mai cu talent?”
(text apărut pe Trollywood)
