Lorena Lupu 
În legătură cu complimentele, bărbaţii sunt din două categorii mari şi late. Ăia care n-ar spune un compliment nici morţi şi ăia care au impresia că, exact cum punctele de fidelitate de la Vodafone se pot schimba într-un telefon nou la un moment dat, un număr oarecare de complimente se schimbă în sex la un moment dat. Şi aşa se nasc dialoguri de genul:
-Măi, mi-e teamă pentru Andreea, pare cam tristă şi palidă în ultima vreme.
-Eşti atât de frumoasă.
-Da, bine, mulţumesc. Dar nu crezi că ar trebui să facem ceva?
-Eşti infinit de frumoasă.
-Mulţumesc, dar mă asculţi ce încerc să zic eu aici?
-Eşti cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Şi de pe primele trei planete cu viaţă de dincolo de.
Sincer, îi prefer de la o poştă pe cei care nu fac complimente.
Nu ştiu cum sunt femeile care n-au încredere în ele şi au nevoie să audă de o mie de ori pe zi că sunt frumoase. Pe mine mă enervează paroxistic conversaţiile în care el nu face decât să te dezbrace în gând şi să anticipeze sexul. În special dacă tu nu împărtăşeşti numita emoţie. Sau dacă o împărtăşeşti, dar în clipa aia e evident că te preocupă altceva. E o lipsă de respect cumplită. E ca şi cum i-ai spune uneia că o crezi curvă proastă, pentru că oricum, cu atitudinea asta – ignorat ostentativ al lucrurilor care o preocupă – o tratezi ca atare.
Poate e adevărat că unele femei se simt rănite dacă nu aud că sunt frumoase. Zilnic. De zeci de ori pe zi. Habar n-am, o să le invit pe ele să zică. Pe mine însă mă oboseşte îngrozitor avalanşa de complimente. Mi se pare un balast în adevărata comunicare. Pentru că, dacă nu mă interesează un tip, nu mă interesează nici dacă mă crede frumoasă sau nu. Iar dacă mă interesează, o mână corect plasată face cât 3000 de complimente răsuflate.
Şi apoi, enervant cu spume e imbecilul căruia îi spui: “Te rog, nu mă complimenta, arată-ţi aprecierea, dacă există, prin atenţie.” Şi ăla începe:
a) “Aaa, de fapt eşti timidă”.
Nu, boule. Nu-s. Sau sunt, dar nu cu tine. Faptul că mă agasezi cu redundanţa unei constatări nu are nimic de natură să intimideze. Da, ştiu că dacă mă machiez cum trebuie, par frumoasă. Nu e nimic nou în asta.
b) “Nu ştii să primeşti complimente”.
Ba am ştiut. Le-am primit perfect pe primele 5676453. Pe ultimele le-am înghiţit cu noduri marinăreşti. Acum putem vorbi despre ceva cu sens?
c) “Nu-ţi plac bărbaţii!”.
O, ba da. Mor după ei. Faptul că mă iriţi nu are nici o legătură cu ce simt eu faţă de alţi bărbaţi.
d) “Hai, nu-ţi fie ruşine, de fapt îţi plac!”.
Uăăăă! Dacă e ceva ce merită bătut până la sânge, ăla e genul de ins care te crede mai proastă decât eşti de fapt. Băi, retarzeală, nu-s copil tâmpit. N-am ce de să pretind că nu-mi place o chestie care-mi place. Şi dacă-ţi spun că nu-mi place faptul că divaghezi mereu spre “ce frumoasă eşti”, ÎNSEAMNĂ, LA DRACU’, CĂ FIX AŞA E.
e) “Aaaa, tu ai o problemă cu self-esteemul?”
TOCMAI. N-AM. Un om cu o imagine oablă de sine trebuie să audă în mod repetat că e frumos. Un om care se simte perfect în pielea lui ŞTIE că e ok, că merge de una mică, că în hainele potrivite merge şi de una mare, iar în haine de făcut curat arată absolut banal.
f) “Dar eu vreau să exprim cât de mult te plac”
Superb. Exprimă asta participând real la conversaţie. Ascultă şi răspunde. Fă ce ţi se cere. Adecvarea la celălalt e singurul compliment adevărat pe care îl recunosc.
