Lorena Lupu 
Acum câţiva ani, vuia internetul de oftică şi omaga-omaga, pentru că Facebook, vezi doamne, le folosea datele personale pentru corporaţii şi, mamă, titanul câştiga bani de pe urma noastră. După ce ne crea moca o reţea pe care ne puteam conecta cu oricine avea chef să se conecteze cu noi, puteam agăţa după pofta inimii, puteam spiona foste şi viitoare mari iubiri, puteam construi comunităţi, crea oportunităţi de business, promova produse, iniţia şi dezvolta campanii, lansa evenimente şi aşa mai departe.
Toţi idioţii pământului îşi dădeau copy şi paste la statusul ăla profund stupid cu “prin prezenta interzic lui Facebook să-mi vândă datele personale la Obor bla bla hau hau.” Chit că, dacă ar fi verificat Termenii şi condiţiile pe care bifaseră că le acceptă când îşi creaseră cont, vedeau că ei cu mânuţa lor şi-au predat atât de valoroasele date personale spre procesare. “Ia de-aici, tati.” Şi în condiţiile astea, statusul lor valora mai puţin decât conţinutul de aer dintr-o pungă de chips obişnuită.
În mod interesant, când se băga câte un loser în seamă cu tine să ţi se vaiete că Facebook îi fură atât de valoroasele date personale (inutil, şomer, prost ca noaptea) şi tu-i ziceai: “ok, păi închide contul”, se înfoia pe loc tărâţa în el: “cum poţi să zici una ca asta?”
Cu gura, ok? Sau în acest caz, cu tastele.
Între timp, ne-am lămurit cu toţii că unicul mod în care ne foloseşte Facebook datele personale e să-mi arate mie mai multe reclame la rujuri şi pantofi stilettos, că asta caut eu pe net, şi ţie la habar n-am ce îţi leagănă bărcuţa. În fine. Chestii pe care le cauţi des pe net.
Şi circul cu mârşava vânzare a datelor s-a potolit.
Între timp, a apărut un alt circ, la fel de jenant şi de penibil: Văleu, că iote Facebook îţi limitează riciu’ dacă nu plăteşti. Oh, vai, riciu meu, de ce, Facebook, de ce îmi iei riciu’ meu?
Cred că am fost printre puţinii oameni care au înţeles: da, ok. Eu scriu. Investesc timp, energie, resurse, în aceste articole. Şi pun un Paypal pe lângă, să arunce lumea o cafea în autor. Sunt oamenii care aruncă, săracii, cu o înduioşătoare regularitate, iar ăia mi-ar putea zice oricând sugestii de subiecte, că o merită. Dar sunt şi “clienţii nemulţumiţi”, ăia care n-au marcat nici măcar un chior în toată vieţişoara lor, în schimb au la comenzi şi reclamaţii, de zici că eram angajată la site-ul lor, îmi plăteau un salariu de senior editor în zilele bune ale presei româneşti, iar eu, vita, nu livram.
Nu pot descrie câţi bocanci peste bot le-aş administra celor din ultima categorie. Până şi în jukebox bagi o monedă să-ţi cânte o piesă deja preînregistrată, cumpărată şi plătită. Dar mie îţi permiţi să-mi faci fiţe de client oţărât moca, pe content nou-nouţ, original, creat la cald.
Iar legat de Facebook, există două categorii de utilizatori: omul simplu, care îşi postează mămăliga şi motanii pentru familie şi prieteni, şi care n-are treabă cu riciu şi nici nu-l interesează ce e ăla, şi marketerii, care au de vândut orice, de la poeme de amor ghebos la rahat turcesc cu cocos răzălit. Iar ăia au nevoie de rici să-l monetizeze.
În condiţiile astea, mi se pare de bun simţ să fucking pay. Nu-i faci lui Zuckerberg o favoare plătind; ci, pur şi simplu, recompensezi serviciile lui faţă de tine.
Iar serviciile sunt precum urmează:
Tabelul de mai sus e cu referenţii mei pe 2017. “Uau, Mihai Vasilescu are triplu traficul lui Zosooooo!”
Da, iar Facebook mi-a trimis de 18 ori mai mulţi cititori decât următorul combatant, basically Google.
Tu, să fii Zuckerberg, nu ai vrea la un moment dat o compensaţie pentru astfel de cifre?
*
După cum s-a demonstrat, în ultima jumătate a lui 2017 şi începutul lui 2018, block-urile pe statusuri vechi au curs înnădit. Ieşeai din block şi, peste câteva zile, intrai înapoi, pentru că un trib fioros de raportaci – dintre care au fost identificaţi şi nominalizaţi câţiva, şi restul încă nu – a profitat de un glitch din sistem şi a început să caute în istoria tenebroasă a fiecăruia dintre noi, să găsească mui şi p**i străvechi.
Aşa am avut eu ban toată luna septembrie.
Din octombrie, am pornit cu totul altă strategie. Boost posts, sponsored content. Nu mult, cam 50 de lei pe săptămână, când n-aveam advertorial, 100 când aveam.
Ei, bine. Cât aveam promoţii în derulare, nu se atingea nici dracu’ de mine. Puteam să iau numele lui Dumnezeu în deşert, şi înapoi în tundră, nimic.
În ianuarie pe final, m-au prins cu nimic pe rol şi jap – aţi înjurat pe Gică Puţică în 2014 – 30 de zile de ban în 2018.
Numai că Lorena cea din ianuarie 2018 nu mai e mocangioaica din septembrie 2017. Deja avem raporturi pecuniare, ok?
Şi în calitatea mea de client, îmi pot permite să-l trag pe Facebook de urechiuşe că uite, îmi strică predictibilitatea şi fezabilitatea businessului cu banuri inopinate.
Pentru că soluţia pe termen lung nu e să banăm al 180877567-lea cont fals al raportacului X, ci să îi sugerăm, din poziţia noastră de paying customers, lui Facebook că nu are sens să dea banuri pe content mai vechi de şase luni.
Şi când Facebook va conştientiza că există o problemă de această natură, şi că poate pierde bănuţi, toţi raportacii o vor suge glorios prin batistuţă. Ne vor fi şterse broderiile rafinate de p**e încârligate din 2013? Sure. Dar nu cu ban pe cont. Pentru că dolarul vorbeşte şi câinii latră.
Şi da, voi continua să dau sponsored content. Nu de alta, dar vine public nou. Şi chiar dacă nimerim ocazionalul idiot, Facebook face cumva şi, în măsură de 99%, ţi-i trimite pe oamenii potriviţi.
Poate pentru că le-a furat datele personale? 🙂
