Un cuvânt poate schimba totul

Cuvintele trăiesc în noi şi când nu vorbim. Sentimentul că putem comunica dincolo de cuvinte şi că înţelegerea nu este neapărat legată de limbă sau de vorbire ţine de intuiţie, de dorinţa noastră ingenuă de cunoaştere şi, în cele din urmă, de sensibilitatea fiecăruia. Un rol mare îl au curiozitatea și interesul cultural care pot facilita accesul la forme de comunicare, dincolo de barierele limbii. Putem aprecia, de exemplu, fără a înţelege neapărat, frumuseţea unui manuscris în sanscrită, sau ne putem emoţiona la un spectacol jucat în greaca veche. Artele au cu precădere forţa de a sublima limbajul, dându-i universalitate prin metafora revelatoare, atingând în noi alte corzi ale înţelegerii, dincolo de cuvinte. După cum există şi fenomenul invers, o ploaie de cuvinte în limba pe care o vorbeşti să ajungă neputincioase, goale, fără să transmită nimic.

De câte cuvinte avem nevoie pentru a ne face înţeleşi? Care este rolul metaforei în dinamica schimbului de idei? Etimologic, a comunica înseamnă a pune ceva în comun, a oferi sau a împărtăşi ceva. Procesul presupune o interacţiune bazată pe schimbul de informaţii, care poate ajunge, pe lângă aspectul conştient, la straturile inconştiente şi poate provoca schimbări mentale. De altfel, schimbarea este scopul final al comunicării. Tentaţia permanentă vizată de comunicare este distrugerea limitelor impuse de spaţiu, materie şi timp, de separarea dintre fiinţe şi fenomene, modificarea realităţii trăite şi în ultimă instanţă dorința de a optimiza şi a prelungi viaţa. Calitatea comunicării ţine de capacitatea individuală de a dezvolta un dar natural în arta devenirii şi cunoaşterii.

Formele moderne de comunicare din ziua de azi, mesaje pe celular, pe rețele de socializare, bloguri, e-mail-uri etc., cât de rapide și eficiente ar fi, sunt laconice și sterile. Există un preţ pentru toate.

Vorbirea s-a născut din necesitate, marcând evoluţia conştiinţei pe scara devenirii umane şi având ca scop comunicarea. La început cuvintele exprimau realitatea şi reprezentau lucrurile şi stările aşa cum sunt. De la desenele din peşteri şi sunete dislocate, la marile alegorii biblice, de la hieroglife la manuscrisele cabaliste, la dialogurile lui Platon şi odiseile homerice, metafora a câştigat în permanenţă teren în procesul comunicării, adâncind misterul din dorinţa de a-1 proteja şi a-1 transmite generaţiilor viitoare. Am putea-o defini ca pe o formă stilistică prin care un cuvânt sau o frază, care în mod obişnuit desemnează un lucru, sunt folosite pentru a reprezenta un altul, ceea ce implică o comparaţie, o similaritate simbolică. Cuvântul are nevoie de timp pentru a-şi găsi rotunjimea și greutatea. El apare ca urmare a cristalizării unor idei, forme mentale de gândire, dar odată materializate în cuvânt, prin deconspirare, ele îşi pierd din forţă. Unicitatea este pusă în circulaţie şi devine un bun public supus transformării, interpretării, răstălmăcirii sau deviaţiei de la sensul originar. Ceea ce nu exclude îmbogăţirea expresiei sau persistenţa originalităţii.

Comunicarea nu se reduce la cuvinte rostite, vii. Cuvintele vii sunt, de altfel, perisabile. Dispar odată ce prind viaţă, ori se pervertesc, ori îşi diminuează intensitatea, asemeni lucrurilor care, dislocate din mediul lor, îşi pierd forţa şi strălucirea. Marii oratori au orgoliul de a pretinde că indiferent dacă e scris sau rostit, cuvântul se duce în acelaşi loc, întorcându-se în marea carte a sferelor din care provine.

Privind piramidele egiptene sau sfinxul, orbitor în misterul simplităţii lui, ai senzaţia că o întreagă civilizaţie îţi vorbeşte, îşi spune povestea. Ordinea, unghiurile şi unduirea pietrei sunt un limbaj strălucitor, concis, profund şi plin de semnificaţie, la fel ca muzica lui Beethoven sau tablourile lui Van Gogh. Din frumuseţea simplităţii primare au fost create metafore revelatoare, fără ostentaţia încifrării, ci ca esenţă a lumii şi înţelesurilor ei. Cântarea Cântărilor, Mahabharatra şi Upanishadele, Manuscrisele de la Marea Moartă şi Calea vieţii, Cartea morţilor tibetani sau egipteni, sunt incursiuni metaforice în spaţiile originare din care s-au desprins conceptele şi legile existenţei, trepte în ghidarea spiritului în călătoria lui spre perfecţiune şi, nu în ultimul rând, pietre fundamentale în evoluţia expresiei de comunicare. În fond, istoria omenirii se sprijină pe metafore. Religia, filosofía, arta ce sunt, dacă nu metafore terapeutice pentru sufletul dornic să comunice, să se cunoască şi să se facă înţeles?!

Metafora se înfăşoară în jurul cuvântului cu straturile ei carnale foşnitoare, cu inflexiunile ei de lumini şi umbre, cu sunete bine alese şi tăceri semnificative creând un corp cosmic unic prin revelaţia naşterii ca urmare a expresiei numirii. Metafora e lungă cât viaţa. Omul însuşi ar fi metafora de geniu prin care Dumnezeu a vrut să speculeze limitele propriei sale creaţii. El s-a multiplicat în noi prin cuvânt şi ne-a lăsat libertatea să încercăm la infinit decodificarea metaforei creaţiei sale. Unii o consideră un dar, alţii un blestem, unii o simt ca pe o datorie chinuitoare, alţii ca pe un privilegiu, după cum reprezentarea divină e fie chintesenţa bunătăţii şi milei, perfecţiunii şi armoniei, ori o instanţă neînduplecată care îşi supune progeniturile la mari încercări doar pentru a-şi satisface orgoliul sau capriciile.

Dacă religiile îl acceptă pe Dumnezeu necondiţionat şi îl venerează în absolut, filosofiile îl discută, îl „umanizează“, răfuindu-se cu proiecţiile metaforei existenţei, provocându-i în permanenţă limitele bănuite ca fiind de necuprins. Religia îl ascultă, filosofía vrea să-l înţeleagă. Oamenii îl iubesc temători, timoraţi de neprevăzutul vieţii pământeşti ordonată de la pupitrul lui de comandă şi de necunoscutul care îi aşteaptă după moarte. Dumnezeu le ţine viaţa în frâu fără să le promită nimic, fără să le dea nicio certitudine, fără să le lase nicio mărturie a lumii de dincolo, cea spre care încă de la naştere s-ar îndrepta aşteptările credincioşilor în pustiu.

Există totuşi un coeficient de autoreglare al acestei relaţii autoritare între creator şi creaţia sa, capabil să echilibreze balanţa între deşertăciune şi absurd: intervenţia miracolului, metaforă de care ne legăm existenţa. Speranţa. Cu ea în minte, vom continua să navigăm în necunoscut până ce lumina se va dilua într-un fir fosforescent arătându-ne calea viitoare. 

Rugăciunea este un exemplu al puterii cuvintelor bine alese şi direcţionate instinctiv spre atingerea unor scopuri concrete (îndepărtarea bolii, răului, nedreptăţii) sau a unor praguri spirituale evoluate (iertarea, smerenia, împăcarea). Tot zbuciumul uman este în cele din urmă provocat de spaima de moarte. Ne pregătim toată viaţa pentru clipa aceea care ne va găsi mereu nepregătiţi. Moartea, ce necuprinsă şi fascinantă metaforă, dacă ai puterea să o accepţi şi să-i faci loc la masa ta!

Cum putem folosim metafora pentru a ne optimiza existenţa şi a ne depăşi limitele, pentru a ne elibera de spaime şi a ne împăca sufleteşte? Care e rolul metaforei vindecătoare în viaţa noastră şi cum ne-o putem face aliat?

Există nenumărate „ghiduri“ şi „manuale prac­tice“ ale fericirii, care apelează la tot felul de tehnici pentru a te învăţa pas cu pas cum să fii bogat, plin de succes, ferit de dramele vieţii sau nemuritor. Cred însă că ignorăm multe din atributele cu care ne-am născut şi chiar uităm să apelăm la cele mai simple şi mai la îndemână daruri native în a ne explica, înţelege şi depăşi impasurile în care suntem constant aruncaţi de-a lungul existenţei. Şi ce e mai simplu şi mai natural decât cuvintele, comunicarea, intuiţia şi imaginaţia, care, bine folosite, pot lucra pentru noi?

În acest proces al redescoperirii propriilor noastre forţe protectoare, esenţial e să te cunoşti – sunt sinceritatea cu tine însuţi, puterea de a te accepta aşa cum eşti, împăcarea cu rosturile lumii prin înţelepciunea care exclude resemnarea, dar ţine mintea trează, curioasă, deschisă. Renunţarea la orgoliu, prejudecăţi şi suficienţă. Blândeţea, toleranţa şi iertarea. Bunul simţ poate compensa cultura. Ştiinţa de a înţelege lumea în care trăieşti, de a-i pătrunde sensurile, ca şi propriul tău rol în miracolul vieţii, nu vin neapărat din cărţi sau filosofie.

Străbunicii şi bunicii mei aveau câteva clase primare, dar mi-i amintesc înţelepţi, echilibraţi şi blânzi, mereu în armonie cu natura şi cu spaţiul în care trăiau, acordând importanţă fiecărui cuvânt pe care îl scoteau pe gură. Cuvântul spunea şi însemna ceva, avea un tâlc, şi concentra o experienţă. Vorbeau puţin şi rar, dar cuvintele lor simple aveau greutate, simţeai cum viaţa lor toată pulsează în ele.

În cultura veche a popoarelor există comori lingvistice cu efecte vindecătoare, în basme, scrieri sacre, ritualuri magice şi incantaţii. Mai toate se bazează pe metafore sugestive, au o muzicalitate internă şi o latură poetică, simbolică, direcţionată spre dialogul cu subconştientul capabil să producă modificări de stare şi comportament.

Forţa anumitor cuvinte rostite într-un anume fel stă la baza superstiţiilor în credinţa populară. Conform lor, cuvintele puteau îndupleca zeii, aduce ploaia, lega şi dezlega spiritele de energii ascunse, crea blesteme dar şi miracole tămăduitoare, puteau schimba destinul ori împăca şi ierta sufletul după moarte.

Ştiinţific, forţa cuvintelor este folosită sub forme evoluate în psihanaliză, psihologie, psihoterapie, hipnoterapie sau psihiatrie. Cuvântul bine ales şi speculaţia convingătoare sunt folosite în industria publicitară sau în discursul ideologic de orice natură.

Treptat, prin pauperizare, în civilizaţia modernă cuvântul şi-a pierdut miracolul şi autoritatea, forţa şi misterul. Ne ascundem sub ploaia de cuvinte şi folosim metafora ca pe o duplicitate a comuni­cării. Mai mult, teama de cuvinte depăşeşte încrederea în forţa lor.

Şi totuşi, am fost fiecare din noi în poziţia de a descoperi, şi nu o dată în viaţă, că un cuvânt poate schimba totul. În fond, realitatea este proiecţia interiorului nostru. Noi suntem cei care o creăm, o modelăm, îi dăm formă şi intensitate după ceea ce lăsăm să iasă în afară. Aşa se face că percepţia unui fapt, eveniment, întâmplare, persoană este diferită de la individ la individ. Fiecare are o altă reprezentare a aceleiaşi „realităţi“ în funcţie de propria lui radiografiere interioară şi reacţie personală. Trăim ceea ce reuşim să înţelegem.

Rolul determinant în această proiecţie îl au cuvintele. Ele ne exprimă, conştient sau nu, emoţiile, gândirea, reacţiile. Ele ne scot în lume aruncându-ne în procesul comunicării şi ne expun confruntării cu realităţile celorlalţi. Devenirea se sprijină pe această continuă confruntare.

Începutul unei reformulări personale ar fi să redăm cuvintelor forţa şi să le recunoaştem încărcătura magică, miracolul de a ne exprima prin ceea ce tindem să devenim. A reda cuvântului forţa primordială ajunge să fie un act terapeutic. Acest aspect este cel mai interesant şi poate fi folosit, în mod practic, în viaţa noastră de zi cu zi.

Am putea trata altfel anxietăţile, nesiguranţa, singurătatea, sentimentul nefericirii sau al lipsei de încredere dacă am găsi cuvintele potrivite, metaforele tămăduitoare pentru suflet care să ne pună în acord cu noi înşine, deschizând canalele comunicării autentice şi binefăcătoare cu ceilalţi. Prin cuvinte ne eliberăm, ne explicăm şi încercăm să înţelegem, să rezolvăm conflicte şi să găsim soluţii.

Dacă acceptăm ideea că apariţia vieţii pe pământ e o metaforă divină, atunci şi spiritul este metafora trupului care-l poartă. Istoria omenirii devine o seducătoare alegorie. Metafizica ei ne poate chiar absolvi de spaima morţii, implicit şi ea o metaforă din lungul şir de înlănţuiri hiperbolice prin care creştem şi ne oferim descoperirii.

Avem, de altfel, o predispoziţie nativă de a accepta mai degrabă sensul metaforic decât pe cel direct, mai ales în relaţie cu subiectele con­siderate dureroase. Refuzăm să acceptăm moartea, dar suntem gata să îmbrăţişăm ideea reînvierii, a paradisului, a călătoriei eterne prin univers în aşteptarea reîncarnării, sau dorim să fim cât mai aproape de poarta pe care Mesia va veni pe pământ. Nu avem încredere în posibilităţile noastre spirituale, dar ne legăm de îngerii păzitori coborâtori din frescele renascentiste. Ne e mai teamă de iadul de dincolo decât de cel de aici.

Preferăm unui adevăr spus crud pe faţă, învăluirea insinuantă, precaută, care să ne protejeze emoţiile şi să prevină o reacţie pe măsură. Am optat deliberat pentru metaforă, pentru echivalenţa simbolică, chiar dacă ajungem să nu ne mai descurcăm în sensurile ei din ce mai evoluate, sofisticate, iluzorii ori perfide.

Metafora este barometrul cel mai sensibil care înregistrează evoluţia comunicării. Standardizarea, golirea de sens, clişeul, globalizarea, depersonalizarea sunt semnele alienării limbajului. Metafora se usucă asemeni unui sâmbure de pe care a căzut tot fructul. Conţinutul lemnos care rămâne e sec, fără gust, dacă nu chiar otrăvitor.

Am fost cu toţii fascinaţi în copilărie de poveşti. Alice în ţara minunilor sau Micul Prinţ, Lampa lui Aladin sau O mie şi una de nopţi ne-au introdus într-o lume metaforică, în care realitatea era refăcută la scară ideală, corectată astfel încât să putem atinge imaginar ceea ce limitele umane nu ne permit.

Legendele, mitologia, basmele sunt primele mostre de literatură fantastică, suprarealistă, onirică, în care totul e permis şi nimic nu contrazice logica şi ordinea, asemeni viselor în care eşti proiectat în alte dimensiuni, în care accepţi miracolul ca pe ceva firesc, fără să te întrebi cum e posibil, de exemplu, să zbori, să treci praguri interzise, să întâlneşti fiinţe dispărute, să posezi aptitudini supranaturale sau paranormale. Metafora face copilăria fericită. Poveştile sunt citite în special seara la culcare, tocmai pentru că universul lor simbolic oferă siguranţă şi refugiu liniştitor.

Fuga instinctivă de realitate se manifestă încă din copilărie şi se adânceşte cu vârsta. Doar că, mai târziu, metafora îşi pierde din grandoare, odată ce raportul nostru cu lumea se schimbă. Nu mai suntem dispuşi să facem loc simbolurilor în aglomeraţia de fapte mărunte concrete care ne decimează realitatea.

Copleşiţi de îndatoriri, obosiţi, mereu în goană, măcinaţi de rutina zilnică, stresaţi, tensionaţi sau plictisiţi de monotonia lipsită de strălucire, înregimentaţi în slujba unor idealuri care sunt, de fapt, mai mult necesităţi de supravieţuire, majoritatea nu mai are puterea să recunoască, între toate provocările vieţii, tocmai metafora existenţială. Ea rămâne în special apanajul artiştilor. Ajunge să fie mai degrabă studiată în medii specializate decât trăită. Devine un capriciu lingvistic sau i se poate reproşa latura „nerealistă“ care ar distrage fiinţa umană de la „adevărul“ pe care îl are de înfruntat zi de zi într-o societate alertă şi competitivă care are nevoie de soldaţi disciplinaţi şi nu de visători îmbrăţişând simboluri.

Există şi o metaforă politică, folosită în discursul oficial al puterii pentru a manipula, a deturna percepţia unor decizii incomode, a oferi paliative pentru realităţi austere sau nesatisfăcătoare. După cum există metafora comercială în care realitatea este ajustată, optimizată iluzoriu, astfel încât să corespundă unor idealuri sugerate prin simboluri de masă.

Reclamele uzează de multe ori de metafora speculativă pentru a ne determina să cumpărăm un produs sau altul. Ideologiile mânuiesc şi ele metafore speculative psihologic spre a se impune, ori a seduce la aderarea şi înrolarea în mişcări de masă.

Cea mai puternică dintre toate este însă metafora religioasă, mai puternică chiar decât cea artistică, probabil cea mai îndreptăţită să îşi revendice definiţia în absolut. Dar cum persistenţa în timp şi impactul la scară largă consfinţesc reguli, definiţii şi legi, metafora religioasă, cu neaşteptatele ei reverberaţii actuale, şi-a impus supremaţia. în numele ei s-au născut şi au apus civilizaţii, s-au pornit conflicte şi războaie, s-au creat mituri şi eroi – autentici, falşi sau închipuiţi –, în numele ei s-au salvat naţii, s-au manipulat popoare, s-a construit sau s-a ucis.

Doctrinele religioase fundamentaliste pot pro­duce metafore periculoase. Ignoranţa, fanatismul, neputinţa sau disperarea, dacă nu toate la un loc, îi fac azi pe teroriştii sinucigaşi să aleagă metafora Raiului spre care se îndreaptă orbiţi cu cheia porţilor lui (made in China) atârnată de gât.

Pentru liber-cugetători sau agnostici credinţa stă în metafora lipsei de dumnezeu. Ei pot recunoaşte însă realităţi iluzorii şi puteri absolute, admite ordini superioare, creându-şi propria reprezentare simbolică a universului şi sensului existenţial.

Comunismul a deturnat orice metaforă. Şi-a identificat ca principal duşman sufletul şi a negat orice formă de credinţă în afara propriei lui utopii denaturată în sisteme de opresiune şi dictaturi. Dărâmarea bisericilor şi sinagogilor nu era doar una materială, pentru a nu mai exista reper şi lăcaş de cult, ci metafora distrugerii spirituale, condamnarea la slăbiciune şi vulnerabilitate, la umilinţe şi manipulare. Din fericire, în Europa de Est, experimentul a eşuat. Majoritatea şi-a recreat metafora rezistenţei la el acasă, şi-a imaginat forme personale de autoprotecţie: refugiul în cultură, umorul, nepăsarea sau băşcălia. În lipsa libertăţii de expresie, adevărurile se încifrează, îşi găsesc refugiu în metafore, în timp ce minciuna şi impostura ocupă scena impunând un limbaj de lemn. Dictaturile împing oamenii la dedublare, la comunicare codificată şi la dezvoltarea unei lumi paralele în care fiecare îşi caută metafora salvatoare şi propriul mecanism de supravieţuire.

America a fost scutită de această echilibristică, a cunoscut democraţia încă de la început. Ceea ce nu înseamnă că oamenii sunt ocoliţi de spaime, că societatea de consum nu îi împinge la alte forme de alienare. Există şi în libertate anxietăţi, înstrăinare, nesiguranţă, teama de singurătate, de eşec, de viitor, de moarte, poate uneori chiar mai amplificate odată ce societatea are legi dure, selective şi neiertătoare cu cei care nu fac faţă mecanismului competitiv. Odată aruncat în malaxor, sufletul are nevoie aici de metafore salvatoare pe măsura exigenţei cursei.

La scurt timp după ce m-am stabilit în New York, am descoperit că între individ şi instituții există un sistem bine pus la punct, al intermediarilor şi mediatorilor. Veneam dintr-o lume în care ne tratasem pe cont propriu necesităţile, lovindu-ne în permanenţă de rigiditatea, obtuzitatea sau birocraţia instituţională, obişnuiţi să nu ni se dea dreptate în nicio confruntare cu autoritatea, în interiorul unui sistem legislativ fragil şi corupt, în care drepturile erau limitate, sufletul ignorat şi singura libertate care ni se lăsa era aceea de a ne lupta de unii singuri cu morile de vânt ale societăţii închise şi arogante.

Aici, orice pas pe care îl faci are nevoie de „asistenţă“, trebuie să treacă prin avocaţi, manageri, impresari, brokeri, agenţi de toate naturile şi pentru orice situaţie care intermediază şi negociază dialogul între individ şi structurile instituţionale. În ciuda protecţiei şi confortului pe care sistemul bine reglat le oferă, sufletul îşi are însă meandrele lui… Terapeuţii proliferează şi ei, pe măsură ce societatea îşi revendică triumful funcţionării eficiente.

Alienarea şi depresiile nu sunt cu siguranţă un moft. Tot mai mulţi copii „văd“ un psiholog încă din şcoala elementară, pentru deficitul de atenţie, incapacitatea de a se concentra, rezultate slabe la învăţătură. Mai târziu, intervin afecţiuni psihice mai complicate, eventual declanşate de consumul de droguri, anturaj, familii dezorganizate. Odată ajunşi să lucreze, încep anxietăţile, insomniile, depresia, spaima de viitor.

La un moment dat, aveam impresia că aproape fiecare persoană pe care o ştiam îşi avea terapeutul ei. Părea un oraş unde câţi locuitori erau, atâţia shrinks. N-aş fi bănuit pentru nimic în lume că bărbaţii de succes, siguri pe ei, pe care îi întâlneam la diverse reuniuni, aveau săptămânal ora lor de terapie, că doamnele elegante, cu ţinută dreaptă şi lipsite de griji, se întorceau lunea de la casele de vacanţă pentru a nu pierde „şedinţa la psiholog“. E un mod de a socializa, m-am gândit, sau poate o modă… Mulţi dintre prietenii mei înghit zilnic somnifere şi antidepresive. Mărturisesc că pe mulţi i-am suspectat de snobism sau plictiseală. Cu timpul însă, bănuielile mi-au fost spulberate, am renunţat la ironie şi am dat credit tensiunii, stresului, înstrăinării şi nefericirii care bântuie o lume croită grandios, care îşi are însă preţul şi victimele ei. Terapeuţi de toate naturile au mult de lucru în oraşul acesta. Şi nu doar aici.

Ne îndepărtăm de noi înşine, ne înstrăinăm de propriile noastre resurse vindecătoare, forţaţi să ne consumăm energiile într-o dinamică necruţătoare, supusă şi ea mersului lumii tot mai accelerat. Parcă şi timpul a luat-o din loc şi se grăbeşte cu fiecare an spre ceva tot mai neclar.

De pe urma spaimelor noastre tratate ori a singurătăţii luate în serios, se vor face oricând bani. Sistemul nu ne acordă atenţie pe gratis, iar mecanismul competitiv operează prin reguli precise, supuse corectitudinii politice, grilei comerciale şi pragmatismului social. Adevărata salvare poate veni pentru fiecare doar din inte­rior.

Educaţia de a fi proprii noştri tămăduitori prin propriile noastre cuvinte nu se predă însă în nicio şcoală, nu se află în niciun manual şi nu este încurajată de nicio instanţă. Salvarea prin cuvinte este o descoperire individuală, cu atât mai fascinantă cu cât poate fi o „terapie pe viaţă“.