Steaua Polară

Sunteţi permanent obosit? Aveţi insomnii? Nu mai aveţi poftă de mâncare? Sau poate mâncaţi compulsiv? Vă e teamă de întuneric? Evitaţi să socializaţi? Vă simţiţi copleşit, fără rost, învins? Nu vă mai doriţi nimic? Mergeţi la un psihiatru. Suferiţi de depresie. Eseul acesta nu tratează afecţiuni, nu are în vedere aspectele patologice ale personalităţii şi nu poate vindeca nimic şi pe nimeni.

Vă simţiţi uneori singur? Neputincios în faţa trecerii timpului? Trădat de cuvinte? Sau poate trădându-le? Aveţi uneori stări de tristeţe, frustrări şi insatisfacţie? Vi s-a întâmplat să vă visaţi gol şi să vă fie ruşine în vis? Când vă gândiţi la sensul lumii, acesteia vă ia uneori cu ameţeală? Bătrâneţea vă sperie? Şi moartea? Sunteţi curios? Vă place să vă imaginaţi stări ideale? Există momente în care vă simţiţi vinovat că nu aţi făcut destul, ce trebuia, că nu aţi găsit cuvântul potrivit? Vi se pare că au fost situaţii în care, dacă aţi fi renunţat la orgoliu (vanitate, trufie), aţi fi putut fi mai fericit?

Acest fals test de personalitate poate con­tinua pe pagini întregi pentru ca la urmă să vină vestea bună şi vestea proastă într-un acelaşi ver­dict: bucuraţi-vă, din păcate sau din fericire, sunteţi normal. A fi normal mai înseamnă şi să funcţionezi sănătos cu toate bolile de rigoare. În normalitate, toate coexistă, chiar dacă într-un echilibru – de la natură – fragil: şi spaimele, şi nemulţumirea, stările contradictorii, sentimentul vinei, speranţa şi dorinţele – împlinite sau nu.

Dintre toate deviaţiile închise în cutia neagră a subconştientului, frica este cel mai serios obstacol care ne poate bloca iniţiativa, curajul, încrederea, ne poate compromite forţele şi descuraja, întreţinându-ne sentimentul deşertăciunii şi limitelor. Asemeni obsesiei sau stresului, ea poate ocupa mintea până la alunecarea în patologic, poate induce afecţiuni psihice sau fizice. Şi totuşi, stă în puterea noastră, dacă nu să le învingem, măcar să reuşim să trăim normal cu toate spaimele noastre. De aici conceptul de supravieţuire, altfel spus, viaţa în ciuda sau deasupra lor.

Până la o anumită vârstă, copiilor, se spune, nu le e teamă de nimic. Când încep să fie conştienţi de realitatea înconjurătoare, de sunete, mirosuri, forme, senzaţii, de oamenii care se învârtesc în jurul lor şi când încep să înţeleagă câte puţin din ceea ce văd, apar primele sentimente. Instinctiv, cât de mic, copilului nu-i place să fie lăsat singur. Sentimentul singurătăţii atrage imediat un altul: frica. Părem să fim condamnaţi de la naştere de a ne fi teamă de singurătate, teamă de a nu fi părăsiţi.

Pe parcursul vieţii, spaimele se diversifică, unele pot fi reale şi altele închipuite, dar toate vizează relaţia noastră cu autorităţile văzute sau nevăzute.

Reacţiile unui individ la şirul spaimelor care îi traversează viața şi formele de supravieţuire pe care le-a ales îi sintetizează, într-un fel, treptele parcurse de-a lungul existenţei sau îi pot radiografia personalitatea. Iar şirul spaimelor este tot mai lung azi, când provocările sunt tot mai multe, mai sofisticate şi mai perfide: spaima de durere, de moarte, de bătrâneţe, de boală, de sărăcie, de suferinţă, de umilinţă, de eşec, de viitor, de ratare, de nefericire, de necunoscut, de păcat şi pedeapsă – spaima legii compensaţiilor, a trecerii timpului etc.

În atenuarea sentimentului de frică poate fi aplicată orice formă de contracarare temporară care funcţionează mai bine: proiectul mental ori alte tehnici de programare neuro-lingvistică, rugăciunea sau meditaţia.

Iar dacă terapeutul dumneavoastră e în vacanţă, de ce să nu încercaţi câteva jocuri de-a imaginaţia şi cuvintele, dacă tot le avem la îndemână?

Formulări simple, imagini comune vor însoţi alegorii şi scenarii metaforice în care scopul este refacerea universului originar, al echilibrului, protecţiei şi siguranţei de sine, începând cu îmblânzirea instanţelor, materializarea stărilor abstracte, şi punerea sentimentelor în cuvintele potrivite.

*

Izolaţi-vă, relaxaţi-vă, trageţi aer în piept, expiraţi uşor. Puteţi închide ochii, dacă vreţi. Simţiţi-vă mintea şi trupul cât mai relaxate.

Desenaţi pe podea un cerc imaginar suficient de mare şi situaţi-vă mental în centrul lui. încercaţi să-i vedeţi marginea albă, delimitată clar.

Aduceţi în interiorul cercului toate persoanele dragi.

Faceţi loc apoi obiectelor care vă plac, lucrurilor la care ţineţi cel mai mult.

Rememoraţi cu răbdare, în gând, amintirile cele mai puternice de care vă simţiţi legat, momentele în care aţi fost fericit, în care v-aţi simţit mândru de reuşită, şi aduceţi-le pe rând în interiorul cercului.

Încercaţi să simţiţi sentimentul de bine, mulţumire şi siguranţă, fiind înconjurat doar de fiinţe, obiecte, amintiri şi stări plăcute.

Împingeţi mental în afara cercului cu răbdare şi sinceritate momentele dureroase, în care aţi suferit, aţi fost umilit sau de care vă ruşinaţi.

Identificaţi-vă spaimele, obsesiile, eşecurile, frustrările, stările sau persoanele pe care le consideraţi nocive şi lăsaţi-le dincolo de linia groasă, clară, albă a cercului.

V-aţi creat un cerc al valorilor personale şi al excelenţelor. în interiorul lui vă simţiţi protejat şi în control. Nimic din ce e în afară nu vă poate atinge. El funcţionează ca un ecran protector. Umpleţi-vă de această imagine şi lăsaţi-vă invadat de realitatea ei.

Imaginaţi-vă acum, ca într-un film, că începeţi să vă ridicaţi de la pământ. Vă ridicaţi tot mai sus cu cercul dumneavoastră cu tot. Aţi zburat, cu siguranţă, în visurile copilăriei, cunoaşteţi sentimentul de bine al plutirii prin aer.

Dacă priviţi în jos, obiectele, fiinţele, clădirile devin din ce în ce mai mici pe măsură ce vă ridicaţi tot mai sus. Siluetele dispar, contururile se estompează, în curând nimic din ce aţi lăsat jos nu va mai fi vizibil.

De acolo, de sus, de deasupra, unde se adună supravieţuirea, trageţi din când în când cu ochiul în jos spre furnicarul de pe pământ unde lumea aleargă bezmetică mai departe.

Văzute de sus, cu distanţă şi detaşare, tensiunile ajung să fie neînsemnate, conflictele îşi pierd sensul, lucrurile îşi amestecă formele.

Din centrul cercului în care v-aţi salvat ca un Noe, cu tot ce vă e drag şi contează, aveţi puterea să priviţi la altă scară spaimele fiinţei trecătoare.

Singurătatea pare un cearşaf lung, interminabil de alb îmbrăcând orizontul; pe el poţi desena tot ce-ţi trece prin cap; ai suficient de mult loc şi timp; te poţi înveli în el sau îl poţi scutura de toate resturile şi impurităţile depuse cu vremea.

Bătrâneţea este mai de grabă o performanţă, măreţia formelor de rezistenţă în interiorul unui înveliş fragil. Până şi moartea nu e decât o bătrână cumsecade care te ajută să treci pe partea cealaltă.

Din perspectiva Stelei Polare, măsura îşi înghite dimensiunile, timpul se strânge în el însuşi, raportul de forţe între lumea reală şi celelalte lumi – succesive, suprapuse, paralele – se modifică. Instanţele văzute sau nevăzute îşi pierd autoritatea.

Vă recomand să coborâţi uşor înapoi pentru a nu vă trezi vecinii.

(sursa foto: micropedia.ro)