Mister și duplicitate

În copilărie alegeam un cuvânt şi îl repetam la nesfârşit, până ce îşi pierdea sensul. Silabele se încălecau, păreau ca dintr-o limbă străină, încă neinventată sau de mult părăsită, un dialect misterios şi antic, ludic şi absurd. Vocalele îşi pierdeau claritatea. Se dezmembrau şi cădeau cu zgomot peste consoanele încăpăţânate încă să ţină ritmul. Mă fascina lupta literelor cu sunetele incapabile să le mai reprezinte. Cuvântul devenea atunci material. Un bolovan de lut aruncat în ocean. Aşteptam să se dizolve, îi pândeam dispariţia tot repetându-l, compulsiv, ca un infractor al limbajului care nu-şi poate ţine în frâu bucuria delictului.

Sunetele se dezlipeau pe rând, pluteau în aer şi se lipeau la întâmplare de tavan sau podea, pe câte un scaun sau pe rochia mea. Aveam rochia plină de bucăţi de cuvinte. Vocale scurte cu gâtul tăiat, silabe bondoace, litere îngâmfate. Continuam să repet acelaşi cuvânt până la completa lui descărnare, până nu mai rămânea din el decât osul alb, fragil, o falangă ridicată spre cer.

Ce sunt cuvintele? Energie, materie sau inefabil, de unde vin şi unde se duc, mă întrebam privindu-mi rochia care încă mai păstra urma lor în ţesătura subţire. Aceleaşi nedumeriri pe care le aveam şi despre mine. Mă aşezam pe marginea patului şi îmi mişcam braţele, îmi ascultam bătăile inimii, îmi vâjâia capul de încordare şi îmi priveam tălpile pe covor. Aş fi putut chiar să-mi văd sângele alergându-mi prin vene. Trupul părea că se îndepărtează de mine, lăsându-mi loc să-l percep ca pe un înveliş iluzoriu. Întindeam mâna să îl ating, să mă conving că există. Realitatea. Forma. Haosul care începea dincolo de marginea patului, o prăpastie în care mă puteam prăbuşi în orice moment. La ce bun toate astea? Şi ce aşteptam eu de la cuvintele care îmi fuseseră date, cu siguranţă nu pentru a le repeta obsesiv sucindu-le gâtul.

Cam aşa a început aventura şi interesul meu pentru esenţa cuvintelor, într-o dimineaţă de iarnă, strivind sub ghetele grele bucăţi de gheaţă, şi repetând cuvântul zăpadă, zăpadă, zăpadă… până ce tot oraşul s-a transformat la început într-un glob albastru, şi în cele din urmă s-a topit ca un fulg eteric, o moleculă albă ce încă mai călătoreşte şi acum din viaţă în viaţă, dintr-un timp în altul.

În ultimă instanţă, ne deosebim unii de alţii prin respectul pe care îl avem faţă de cuvinte. În adolescenţă, am devenit, intuitiv, conştientă de gravitatea lor. Într-o noapte, am ajuns chiar să le visez. Erau îngropate la rădăcina unui copac impunător. Dădeam pământul la o parte cu mâinile, mă duceam adânc în măruntaiele lui, îmi ardeau palmele şi sângele îmi şiroia de sub unghii, căutam febril, şi deodată au început să apară, unul câte unul, perfect conturate, forme clare, materiale, nimic abstract sau de neînţeles. Pietre rotunde asemeni cristalelor japoneze şlefuite de apă, cochilii colţuroase, cornuri cu osul spiralat, boabe de cerneală îngheţate, fresce cutremurător de frumoase, ca desprinse dintr-un templu măreţ îngropat la rădăcina copacului spre a fi păstrate, ascunse, a se lăsa descoperite şi a fi transmise mai departe.

Le-am luat pe fiecare în palmă, am îndepărtat pământul cu grijă şi, cum suflam deasupra lor să spulber şi ultima urmă de praf, ele deveneau uşoare, luau forme de aer şi zburau prin faţa mea în cercuri albe lăptoase, apoi, tot mai transparente, se spărgeau ca nişte baloane de săpun şi dispăreau dincolo de linia orizontului. Un vis lung şi foarte real, în care a trebuit să intervin de câteva ori pentru a domoli efuziunea câtorva cuvinte rebele care se tot roteau împletite incapabile să se desprindă unele de altele.

M-am trezit cu fruntea grea, lumina inundase camera şi am uitat instantaneu tot. Doar privindu-mi palmele, şi acum dureroase, mi le aminteam scormonind pământul la rădăcina copacului.

Se spune că uneori îţi visezi soarta. În nopţile solstiţiului, sau după perioade lungi de meditaţie şi iniţiere spirituală, ori pur şi simplu ca un răspuns la neliniștea căutărilor. După ce am visat cuvinte, m-am dat pe mâna lor.

În tinerețea petrecută în dictatură, cuvintele oficiale puteau intra în două pagini de dicţionar. Slogane găunoase, preţiozităţi cu ştaif, lozinci politice, sintagme schingiuite, golite de sens, cenzura libertății de expresie. Un coşmar lingvistic din care fiecare se salva cum putea. Artiştii se ascundeau în metafore, oamenii obişnuiţi în murmure şi înjurături. Unii pactizau cu sistemul şi deveneau megafoanele goliciunii, alţii îşi asumau singurătatea gândurilor în aşteptarea tot mai lipsită de speranţă a unui miracol eliberator.

Trăiam o viaţă dublă, fiecare dintre ele într-un alt limbaj. Într-un fel vorbeam când ne ştiam observaţi, în instituţii şi situaţii publice, în alt fel între noi. Şi totuşi, paradoxal, comunicam. Supravieţuiam cultural şi ne păstram sănătatea minţii şi sufletului prin acea comunicare. Limba se transformase într-un animal viu care se strecura insidios în ceaşca noastră cu lapte, intra în ziduri şi în desenul din covor, zbura mimând libertatea de la o fereastră la alta, alertă, şi noi preţuiam fiecare cuvânt ca pe o bogăţie ascunsă.

Ce e mai simplu decât să vorbeşti, ce e mai natural decât să învârţi cuvinte în gură şi totuşi devenisem conştienţi că ceea ce pentru alţii, de dincolo de cortina de fier era o normalitate, pentru noi însemna rezistenţă verticală. Noi furam cuvintele şi le protejam cu grijă încărcătura. Nu ne puteam permite atunci să le pauperizăm, nici să le rostim la întâmplare, aveam o singură viaţă şi obsesia de a lăsa ceva autentic şi adevărat în urmă se traducea în importanţa comunicării.

Tot paradoxal, după căderea zidului Berlinului, când animalul viu a fost eliberat din cuşca unde fusese decenii ţinut prizonier, cuvintele s-au trezit debusolate, au izbucnit descătuşate dar confuze, amuşinând realitatea nouă, potrivindu-şi pasul cu realitatea nouă şi făcând salturi nenaturale peste timpi istorici pierduţi. Robinetul a fost deschis la maxim, gardurile puse la pământ, sârma ghimpată sfâşiată. Doar că mult visata libertate se arăta dificilă şi puţini ştiau s-o trăiască. Avea să se instaureze cu toate spaimele şi nesiguranţa, cu degringolada limbii scăpate de sub controlul oficial.

Unii au început să înoate, deşi le era frică de apă, alţii au învăţat să zboare, deşi vertijul înălţimilor le făcea stomacul ghem, alţii să imite lumea occidentală după care tânjiseră de decenii, preluându-i automat tiparele la întâmplare, nemestecate, din dorinţa de a ajunge din urmă şi a fi la fel. Limbajul ascuns cu grijă şi-a pierdut codul şi uneori limba şi-a înghiţit frumuseţea. Comunicarea a devenit pragmatică şi eficientă pentru unii, trivializantă pentru alţii. Era nevoie acum de o altă rezistenţă, la alt nivel estetic, pentru a nu cădea într-un alt  infern zgomotos al goliciunii, de data aceasta al „societăţii de consum“.

A fi scriitor mi se părea culmea provocării, să mânuieşti cuvinte şi să le salvezi sensul, devenea din har şi bucurie, o datorie chinuitoare. Rădăcina copacului se afunda tot mai adânc în pământul reavăn din vis, tentaculele ei ajungeau până departe în măruntaiele lumii ascunzând pietre mici strălucitoare, scame de nori, molecule albastre în care viaţa se năştea la nesfârșit. Doar să sapi, să dai pământul la o parte.

(din volumul „Puterea cuvintelor”, Editura Scrisul Romanesc)