Despre fericire

Din categoria cuvintelor abuzate în America face parte şi fericirea. Toată naţia e pe urmele ei, ceea ce nu ar fi tocmai absurd, dacă nu ar pretinde că ar şi găsi-o de câteva ori pe zi, în cele mai neaşteptate situaţii. Aici, oamenii par să nu mai aibă bucurii moderate, mulţumiri relative, satisfacţii mărunte, când ceva e „de bine“, când ceva e „amuzant“, ei sunt de-a dreptul fericiţi. Totul se roteşte aici în jurul acelei fericiri de afiş, enunţată, o falsă euforie în masă în lipsa sentimentului visceral.

Cuvânt de categorie grea, încărcat de magic şi de experienţe revelatoare, fericirea s-ar cere raportată la momente de intensitate maximă, invocarea ei ar presupune responsabilitate pentru puterea cuvântului. În viaţa alertă de fiecare zi însă, rostirea cotidiană cedează obişnuinţei de a pretinde şi a brava, afişând un optimism forţat.

Nuanţele fericirii oscilează între entertainment, having fun şi enjoying, obsesii refulatoare şi paliative, pentru a te autoconvinge că faci ceva cu viaţa ta. Vocabularul asociat acestei ambiţii este marcat de superlative şi exagerări menite să susţină entuziasmul care, automat, trebuie să însoţească experienţele. Reacţiile sunt şi ele disproporţionate. În sălile teatrelor de pe Broadway, comicul este vânat în fiecare gest şi cuvânt, urmate de cascade de râs care nu vin neapărat de la turiştii care bifează un musical sau un show, doar pentru a-şi întregi experienţa newyorkeză şi care de multe ori nici nu pot depista toate referirile specifice culturale care intervin în producţiile scenice, multe dintre ele reluări de succes…

Şi chiar dacă umorul autentic e tot mai rar în producţiile americane de teatru sau televiziune, râsetele spectatorilor dornici de distracţie cu orice preţ sunt tot mai stridente. Există în industria de divertisment americană de azi (de la desene animate la stand-up comedy, trecând prin toată gama) o anumită doză de isterie întreţinută de nevoia disperată de marketing pentru o piaţă tot mai disperată în căutare de repere culturale sau, mai bine zis, în lipsa lor. Metafora artistică este o transcriere tehnică a unui univers spiritual liniar, uniformizat de grila comercială, în care falsitatea triumfalistă este amestecată cu kitsch-ul și care răspund nevoii de raportare a majorităţii la grandios, cu iluzia că fericirea se trage din măreţie şi putere şi se traduce în confortul serviciilor şi în satisfacerea dorinţei de consum.

În ciuda fericirii obsesiv căutate în bani şi în comoditatea vieţii în interiorul unui sistem reglat, există în America şi multă tristeţe şi sărăcie. Uneori ele ies la suprafaţă ca semnale tragice de alarmă, cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul uraganului Katrina. Marea putere colonizatoare arăta lumii întregi imagini devastatoare scoase la iveală de apele tulburi care au înghiţit New Orleans-ul. O altă Americă decât cea de afiş, ţinută sub tăcere, ascunsă sub preş, proiectând o realitate incomodă, în contradicţie scandaloasă cu valorile visului american – un vis din în ce mai pragmatic, de altfel, fără poezie şi idealism, dar regizat să fie tot mai profitabil pentru profitorii şi manipulatorii de vise.

În limba fiecărui popor pot fi depistate formule şi expresii de rutină folosite pe scară largă şi care îi caracterizează mentalitatea la un moment dat. În ţara de unde vin, de exemplu, limbajul operează mult cu diminutive: ţărişoară, ciorbiţă, căsuţă, pupic, brânzică, mămăliguță etc., semn al unei familiarităţi a comunicării, o formă a intimităţii, dar şi vulgarizarea prin coborârea în derizoriu sau băşcălie. În America, abundă superlativul absolut.

La început, spiritul pozitiv american m-a entuziasmat. După mentalitatea catastrofică a lumii din care veneam, conform căreia „oricând se poate şi mai rău“, în sfârşit dădusem peste o abordare senină şi optimistă, gen: „don’t worry, be happy“ sau altfel spus „e loc şi de mai bine“. Îmi plăcea candoarea noilor mei prieteni sau relaţii conjuncturale când îmi puneau întrebări naive şi sincere, în afară oricărei geografii sau istorii, despre dictatura în care trăisem, sau exersându-şi ceva cunoştinţe sportive legate de spaţiul meu cultural, îmi ascultau relatările cu uimire nedisimulată, privindu-mă cum mă rostogolesc ca un bob de mazăre pe o tavă goală de argint.

Mă emoţionase la început acel „how are you“ cu care eram întâmpinată peste tot, de cunoscuţi şi necunoscuţi. Aş fi putut dezvolta chiar o paranoia vanitoasă în urma senzaţiei că toţi voiau să afle ce mai fac şi tuturor le păsa de mine. Până să răspund însă, interlocutorul meu era de mult dispărut, time is money, cu acelaşi zâmbet de afiş, graţie obsedantei preocupări pentru faţadă care face ca în New York toţi să aibă dinţii albi şi tonusul aparent ridicat.

În ţara mea natală ajunsesem să fiu saturată de eterna lamentaţie a oamenilor despre orice. Nu încetau să se plângă ori de câte ori aveau ocazia. Se simţeau aproape vinovaţi dacă le mergea bine şi jenaţi s-o recunoască. Şi dacă le făceai un compliment, erai imediat contrazis cu explicaţii pe larg despre cum aparenţele înşală şi cum starea lor reală e cu totul alta de fapt, fireşte deloc pozitivă… Se voiau sortiţi compasiunii şi nefericirii. Un newyorkez, chiar dacă ar fi cu un picior în groapă, dacă îl întrebi ce mai face îţi va răspunde automat mulţumesc, bine şi formula, dincolo de formalismul ei, presupune decenţa de a nu te face părtaş la neliniştile sau problemele lui. E adevărat că din această economie de limbaj se trag însă înstrăinarea în comunicare, însingurarea şi superficialitatea relaţiilor.

Paradoxal, utilizarea excesivă de cuvinte puternice (dragoste, fericire, Dumnezeu etc.) sunt pretexte pentru a evita să le trăieşti sensul în profunzime. Limbajul este folosit în sens invers, nu pentru a te desface şi comunica, ci pentru a te ascunde în spatele cuvintelor golite şi a te închide în tine însuţi. O izolare impusă de indiferenţă şi standardizare. Cu cât înţelegeam mai bine spiritul locului, cu atât aş fi introdus, măcar pentru o vreme, o carantină a cuvintelor demonetizate, obosite, repetate până la disiparea sensului, când clişeul ia locul unicităţii, standardizarea sugrumă spiritul proaspăt, enigmatic, dilematic, pur.

Dacă ar fi lăsat să trăiască la intensitatea şi profunzimea lui, cuvântul ar răsturna ordinea şi ar deregla societatea. Nu e de mirare că discursul oficial mediatizat are ca prim scop ştergerea subliminală a oricărei metafizici şi filosofii din subconştientul colectiv. Cum să tragi un cuvânt în piept şi cum să te umpli de semnificaţia lui când performanţa acestei lumi constă în alinierea disciplinată în faţa mass-mediei, a politicianului abil, a reclamelor bine alese, a predicatorului evanghelist, care ştiu totdeauna mai bine ce trebuie să simţi şi cum să gândeşti când rosteşti şi auzi fiecare cuvânt.

Comunicarea e supravegheată aici din alte raţiuni, ale eficienţei, competiţiei şi supremaţiei. E patriotic să aluneci în derizoriu şi să rămâi la suprafaţa cuvintelor, e spre binele tău să alegi superficialitatea dialogului, nu e timp pentru despicarea firului în patru, pentru analize lucide și nealiniate politic care te pot deturna şi deruta spiritual. Şi dacă eşuezi epuizat, există un mecanism bine pus la punct care funcţionează perfect, gata să-ţi sară în ajutor. Psihologi, terapeuți, psihiatrii au formule și pastile pregătite pentru orice tip de tristețe, dezamăgire sau depresie.

Când scriu aceste rânduri, pe unul dintre canalele de televiziune o crainică blondă anunţă victorios că ultima cercetare ştiinţifică arată că shopping-ul este terapeutic, vindecă nevrozele şi uşurează depresia, te poate face chiar fericit, mai ales dacă plăteşti cash şi nu cu cardul de credit. E adus un psihiatru, distins universitar, care confirmă binefacerile shopping-ului pentru spiritul în derivă. Reportajul se încheie pe cuvintele unui bătrân intervievat în stradă, cărând nişte pachete uriaşe, împărtăşindu-ne fericirea de a rătăci prin Mall-uri după ieftiniri şi cumpărând ce nu-i trebuie. Zâmbeşte şăgalnic la urmă şi nu ştii dacă o face din fericire, ironie sau nevroză.

(din volumul „Puterea cuvintelor”, Editura Scrisul Romanesc)

(sursa foto: inc.com)