20. (Moartea Clarei a treia)

Moartea Clarei a treia a fost probabil cea mai umilitoare împrejurare pentru mine, când n-am putut stăpâni realitatea exterioară: totdeauna m-am dovedit un regizor inspirat, un mare păpuşar, dexteritatea mea de a dirija întâmplările pe albia săpată de puterea imaginaţiei mele atingea uneori genialitatea. Nu exagerez. Şi acum, tocmai acum, când ar fi trebuit să fie momentul culminant, încununarea strădaniilor mele, logodna mea absolută, cerească, tocmai acum am eşuat penibil – am pus punct unei ascensiuni îndelung exersate. Fiindcă acesta e adevărul: n-am vrut s-o ucid pe Clara a treia. Cu ea doream să împlinesc ceea ce nu reuşisem cu Clara întîi şi cu Clara a doua, deşi presimţisem, de fiecare dată, ce este cel mai bine pentru mine: şi anume, cununia absolută, dincolo de plăcerea maximă, dar trecătoare pe care mi-o provoacă momentul acela când simt că viaţa Clarei, a oricăreia dintre cele trei, se stinge în mîinile mele… Vai, mie, recunosc, aşa sunt eu construit, aşa funcţionez eu, cu aceste anormalităţi ce au devenit ale mele!… Dincolo, aşadar, de această paroxistică plăcere, da, da, da, presimţisem încă de la început că s-ar cuveni s-o transform pe Clara, oricare dintre cele trei, în femeia mea, în perechea mea, căci ea, Clara, a reprezentat tiparul feminin predestinat mie, de aceea şi apăruse în trei exemplare identice, repetitiv, tocmai de aceea, fiindcă comuniunea dintre noi însemna un proiect fiinţial major şi, dacă ratam o dată sau de două ori, mi se oferea încă o şansă, a treia oară, ca acest proiect să se înfăptuiască. N-am vrut, n-am vrut să se termine şi a treia oară ca în primele dăţi. Am greşit omorând-o şi am regretat atât de tare faptul în sine încât, eu, care sunt incapabil să plâng, atunci am vărsat totuşi o lacrimă, după zeci şi zeci de ani.

Altfel, şi consemnez aici, efectul pe care această moarte l-a avut asupra mea, felul cum am trăit eu moartea Clarei a treia au fost identice cu primele două cazuri: când a sfârșit în mâinile mele, am avut aceeaşi imensă plăcere completă – fizică, sufletească şi sexuală. Iar în nopţile care au urmat somnul mi-a fost profund, odihnitor şi s-a întors la mine acel vis al plenitudinii – a treia oară m-am visat pasăre, mă roteam deasupra lumii cu aripi largi şi lumea era prietenoasă, îmi era în sfârşit favorabilă, aşa cum meritam, lucrurile mă recunoşteau, câmpiile şi râurile, ploaia şi vântul, pomii şi vieţuitoarele, apăruse curcubeul şi cerurile îmi zâmbeau.

Aşa cum se întâmplase cu toate femeile care contaseră în viaţa mea, și anume, cu Chiara, soţia mea, cu Clara întâi, cu Clara a doua, se întâmpla şi acum cu Clara a treia, pe care o iubisem cel mai mult: toate aceste femei, într-un fel sau altul, îmi transferau mie o parte însemnată din energia lor vitală. Încă o dată aveam senzaţia că întineresc evident: am mai spus-o – Chiara cu cât îmbătrânise accelerat, eu cu atât întinerisem; iar Clarele, toate trei, parcă în clipa morţii lor, îmi treceau mie, ca printr-un testament sacru, tinereţea lor strălucitoare. Astfel încât, fizic, am intrat iarăși într-o fază extrem de înfloritoare.

De aceea a fost cu atât mai şocant ceea ce s-a petrecut mai apoi: neanunțată de nimic, starea sănătăţii mele s-a înrăutăţit brusc. Timpul, care mă ocolise ori chiar trecuse peste mine în sens invers decât trece peste toată lumea, s-a răsucit şi m-a devastat dintr-odată, mai aprig decât dacă ar fi făcut-o pas cu pas, şi-a luat dintr-o dată revanşa pentru toate păsuirile, privilegiile şi excesiva bunăvoinţă pe care mi le arătase, pentru toate împrejurările când închisese ochii în privinţa mea…

Schimbarea a început cu un vis, tot în somn. Am visat că pasărea care eram eu moare, este deodată cuprinsă de o osteneală definitivă şi se prăbuşeşte, cu aripile frânte. Când m-am trezit, m-am uitat în oglindă şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor: dacă până atunci chipul meu părea cu douăzeci de ani mai tânăr, în clipa aceea, pe loc, mă preschimbasem exact în bătrânul care ar fi trebuit să fiu – privire înceţoşată, păr alb, riduri, mâini tremurânde. Privindu-mă, am simţit cum mă cuprinde oboseala, marea, definitiva oboseală, ca pe pasărea din vis şi trupul meu, brusc, a fost sleit de puteri – abia mă mai ţineam pe picioare, iar gândurile îmi erau tulburi.

Apoi, răul s-a spuzit, dacă mă pot exprima aşa, a sporit de la zi la zi, luând forme noi, surprinzătoare chiar pentru unul ca mine, care nu se sperie din orice, ba, aş spune, care nu s-a speriat de nimic în viaţa sa. De pildă, mi se întâmpla să plec dimineaţa de acasă, umblam pe străzi şi aveam impresia că e noapte şi că mă plimb pe străzile unui oraş total necunoscut: nu mai recunoşteam nimic, pe nimeni, nu-mi mai aduceam aminte nici drumul de înapoiere în micul apartament sărăcăcios pe care-l împart de atâta vreme cu Chiara. Nu-mi mai aminteam cine sunt în acele momente, tot mai dese, de eclipsă mentală. Pe urmă, când îmi reveneam, mă descopeream neputincios în cele mai jalnice situaţii ori locuri: odată m-am trezit, în nişte cutii de carton, alături de cerşetori, de neputincioși și de amărâți, pe un maidan, altădată, m-am pomenit într-un tren care se îndrepta spre Arad, aveam şi bilet, dar nu ştiam cum ajunsesem acolo.

În perioadele de luciditate, repet, tot mai puţine şi tot mai ameninţate, îmi venea să urlu de disperare, căci realizam că sunt şi eu ca orice muritor, vulnerabil, slab, neajutorat, supus suferinţei şi trecător, realizam că e cât pe-aci să fiu învins de gâdele suprem şi că sentinţa lui irecuzabilă e pregătită, îmi venea să urlu de disperare şi nu puteam accepta situaţia, un ins ca mine nu trebuie să sfârșească aidoma oricărui nenorocit, aidoma oricărui cretinoid, nu, nu, un ins excepţional de înzestrat ca mine trebuie să găsească o ieşire. Trebuie să existe o salvare, trebuie să fie puşi deoparte cei aleşi şi ţinuţi în viaţă de natură, dacă această natură are ca principal proiect, ca principal ţel tocmai supravieţuirea sa, perpetuarea sa şi permanenta sa devenire spre desăvârșire. Şi m-am hotărât să lupt pentru acest adevăr: trebuie să existe o modalitate prin care un ins excepţional ca mine să se sustragă trecerii timpului şi să dăinuiască, trebuie!…

Dar lupta mea, iarăşi se cuvine să recunosc, era mult îngreunată de puţinătatea momentelor când eram stăpân pe mine însumi. Într-un astfel de moment, am făcut efortul s-o vizitez pe Chiara, la sora mea, în orăşelul de la munte al copilăriei mele. Cum fusese totdeauna o făptură care nu se exteriorizează, Valeria nu a avut nici de data aceasta nici un fel de reacţie când m-a văzut aşa îmbătrânit. Aş fi vrut să se mire, să-şi manifeste compătimirea, să plângă, să comenteze, dar ea n-a zis nimic şi atunci n-am zis nici eu. Cum n-am zis nimic despre sluga ciudată pe care şi-o găsise – îl chema Serafim, o arătare de om care, instinctiv, nu mi-a plăcut.

Mi-am concentrat toată atenţia asupra Chiarei, scufundată în somnul ei adânc. Mă uitam la ea şi înţelegeam exact situaţia: somnul Chiarei era un refugiu, era ca un ţărm, ca un golf adăpostitor în care ea se ascunsese, se ferise de furtuna care ar fi distrus-o. Şi furtuna aceea, înţelegeam perfect şi asta, eram chiar eu… Aşa cum cei şapte creştini, din legenda pe care o aflasem la Efes, atunci când o urmărisem pe Clara a treia şi pe amantul ei, se adânciseră în somn și așa fugiseră din calea răului, tot astfel şi Chiara se salvase îngropându-se parcă în somnul netulburat… Dar de ce reprezentam eu pentru ea, deodată, răul? Aveam răspunsul şi la această întrebare.

Desigur, desigur, desigur, îmi citise caietul. Caietul în care notasem totul, tot adevărul legat de cele trei Clare. De ce am notat? Cum aş fi putut proceda altfel? Faptele nu există, dacă nu le povesteşti, tot farmecul stă în a le povesti!… Da, am descris primele două poveşti, cu prima Clara și cu a doua Clara, până la omorârea lor, le-am descris la timpul trecut, căci avuseseră deja loc, iar a treia poveste, cu Clara a treia, am consemnat-o la timpul viitor, căci știam, va avea loc, o voi ucide și pe ea fără să vreau, era predestinat.

Dar cum de găsise Chiara însemnările mele, care erau extraordinar de bine ascunse: în podul casei părinteşti, ar fi trebuit să dai la o parte un dulap şi apoi să scoţi două cărămizi din zid, ca să descoperi lăcaşul lor. Cum de le găsise? Cum?… Desigur, nu pe cale raţională. Încă o dată existenţa mea se amesteca, avea conexiuni bizare cu spaţiul şi poveştile de la Kusadasi, din acea vacanţă banală sau doar în acea urmărire banală: exact ca şi credincioasa din Germania care, printr-o viziune pe care a avut-o, descrisese casa Fecioarei Maria – şi Chiarei cineva invizibil îi dictase ungherul unde să caute caietul. Astfel, Chiara îl găsise, îl citise şi descoperise în mine răul absolut, de care nu avusese cum să scape decât prin această scufundare în somn, într-o lume paralelă cu lumea mea monstruoasă. O înspăimântase grozav să constate că stătuse atâta vreme lângă mine şi habar n-avusese cine sunt și cum sunt, o înspăimântase şi evadase din universul în care mă desfășuram eu. Da, da, eram sigur, că aceasta este explicaţia, lumea nu se mişcă numai după regulile stupide ale raţiunii, ci există o sumedenie de legături secrete şi de cauzalităţi misterioase, în care eu totdeauna m-am încrezut şi pe care am căutat să le reliefez cât mai convingător de-a lungul întregii mele vieţi… Mă uitam cu înţelegere la Chiara, și cu blândeţe, și chiar cu tandreţe. Îmi era limpede că ea nu se va trezi atâta vreme cât eu voi fi în viaţă. Am mângâiat-o. Mâna îmi tremura, ca a unui bătrân cu trupul plin de beteşuguri nevindecabile.

Am oftat amar şi mi-am zis că e vremea să plec de acolo, mă săturasem de lipsa de reacție a sorei mele şi de privirea bănuitoare şi ostilă a argatului pe nume Serafim, care arăta ca un om de la munte. Probabil era ultima oară când o mai vedeam pe Chiara, asta dacă eu eram cel învins. În schimb, dacă o să-mi izbutească salvarea, redempţiunea, dezrobirea de sub apăsarea timpului, atunci eu voi rămâne veşnic în viaţă şi ea veşnic în somn…

Însă n-am reuşit să plec deîndată, aşa cum îmi propusesem, din casa părintească. Am intrat într-una din acele faze de absenţă, când nu aveam control asupra propriei mele persoane. În momentele dinainte de a-mi pierde cunoştinţa, când încă mai aveam judecată asupra mea și a întâmplărilor, îmi spuneam în sinea mea că situaţia este penibilă şi inacceptabilă: să mă vadă sora mea astfel, îngenuncheat, ea, care mă privise totdeauna ca pe un supraom şi mai ales să mă vadă nesuferitul de Serafim, cu mutra lui respingătoare… Să mă vadă şi să fiu obligat să primesc eu îngrijirile lor, să fie ei în picioare şi eu căzut la pământ!

Apoi, după trei zile – atâta timp m-a anunţat soră-mea că se scursese, trei zile – mi-am revenit. Când am deschis ochii, am dat de Serafim: el îmi întindea o cană cu apă, tăcut, distant, răutăcios, parcă ar fi vrut să-mi arate că, dacă ar fi după el, nu mi-ar întinde cana aia şi, în general, nu mi-ar da nicio mână de ajutor. Pe faţa lui, am mai citit atunci şi altceva: că știe despre mine mult mai mult decât aş fi fost eu tentat să cred.

Îmi venea să-i sparg moaca lui de tip prefăcut-cumsecade, dar m-am abținut şi m-am întors către soră-mea întrebând-o răstit: Ce face Chiara, doarme în continuare? Da, a răspuns ea, iar eu am întrebat altceva, fără să mă intereseze nici primul răspuns, nici răspunsul la noua întrebare: La ce oră am un tren?

Soră-mea a ridicat din umeri, eu m-am dat jos din pat, mi-am făcut bagajul şi am pornit grăbit spre gară, preferând să aştept pe peron, decât să mai întârzii în locul ăla pe care îl percepeam ca fiind încărcat de o energie negativă, profund potrivnică mie.

(sursa foto: jurnalul.ro)