18. (O ploaie de primăvară)

O ploaie de primăvară este o ploaie de primăvară – neasemuită. Să fie după-amiază spre seară, lumina să fie puţină, pomii să fie înfloriţi şi să aibă frunze tinere, de un verde deschis, proaspăt, să se audă guguştiucii şi ploaia să cadă încetişor, liniştit – aşa, ca astăzi.

Mă plimb agale sub stropii buni, respir aerul curat, am impresia că trăiesc un fel de început al lumii. Am fost la garsoniera mea din centru, am udat florile, le-am pus muzică, am vorbit cu ele, erau vii şi sigur mă înţelegeau. De când Chiara a căzut în somnul ei fără sfârşit şi locuiesc singur aici, în oraş, sunt mult mai în largul meu: nu mai sunt obligat să mă feresc, să-mi construiesc tot soiul de alibiuri şi de poveşti justificative complicate, cu care să înving vigilenţa soţiei mele. E mai simplu, dar, sincer, este şi mai searbăd totul. Mie îmi place să ficţionez, să inventez, să mă lovesc de dificultăţi, să depăşesc piedici, am nevoie de ele, chiar mi le provoc dacă nu există, mi le provoc, doar așa capăt sens cu adevărat… Or, acum, fără Chiara, sunt ca fără cerber, ca fără gardian, un gardian sui-generis care nu-mi interzice nimic dar care, prin comportamentul său corect, în respectul normelor, îmi impune şi mie, tacit, acest regim stupid, ce limitează şi denaturează; da, acum mi-e uşor să fac ceva sau altceva, e uşor, adică plictisitor, nepalpitant…

Am udat într-adevăr florile, dar am ascultat şi benzile cu înregistrarea convorbirilor telefonice ale Clarei. Starea mea sufletească de calm şi echilibru adusă de ploaia aceasta de primăvară este doar aparentă. E cortina menită să acopere anxietatea, iritarea care mă stăpânesc. Fusesem convins că am rezolvat, că am pus punct, că s-a încheiat pentru totdeauna jalnica istorioară de amor între Clara şi profesoraşul de provincie, odată cu mutarea lui în altă parte… Dar se pare că nu. Avusesem unele semne, despre nişte călătorii suspecte ale Clarei, însă mărturisesc că nu le dădusem atenţie, nu le luasem în serios. Ei bine, cei doi recidivează. Au reluat legătura. Şi, culmea neruşinării, el a revenit aici, în oraş, da, de câteva zile s-a întors, alaltăieri, mai-mai să dau nas în nas cu el pe stradă: înalt, mai slab, palid, cu un aer fantomatic, parcă venea de pe altă lume. E ceva care-mi scapă, care mă depăşeşte, ce poate să găsească ea, Clara, la unul ca el?!…

Atunci când se despărţise de rizibilul Don Juan, fusesem generos şi o iertasem pe Clara pentru această compromiţătoare aventură. Fusesem generos, ştersesem totul cu buretele şi în mintea mea imaginea ei fusese complet curăţată de orice culpă, de orice murdărie şi o transformasem pe frumoasa Clara a treia, cea cu un ochi auriu şi unul căprui, într-o efigie pură, aşa cum năzuisem, fără să izbutesc, şi cu Clara întâi şi cu Clara a doua. Dacă nu izbutisem cu primele două, bunica și mama celei de-a treia, nu eu eram de vină, ci ele, ele fiindcă nu se ridicaseră la înălţimea imaginii mele despre ele, fiindcă nu fuseseră capabile să primească darurile magnifice pe care eram pregătit să li le fac. O transformasem pe Clara o treia iarăși, ca la început, într-o icoană şi mă gândeam la ea ca la o icoană, ca la o făptură căreia doream să mă dedic cu toate puterile imaginaţiei mele. Păstrând o desăvârşită discreţie, într-o zi i-am trimis o mie de fire de margarete, mă informasem, ştiam că sunt florile ei preferate: o voiam fericită, fericită şi pură, visam să se îngroape în muntele de flori, vai corpul său împărătesc merita un asemenea imn. În altă zi, i-am alimentat contul bancar cu o sumă considerabilă, suficientă să-i asigure un trai fără griji, oho, ani buni de atunci înainte – o femeie ca ea trebuie negreşit să fie mai presus de grijile cotidiene, pentru ca frumuseţea ei să strălucească ea nu trebuie să simtă nici o povară materială. Desigur, aceste gesturi – fără ca ea să bănuiască măcar cine este autorul, binefăcătorul din umbră.

O vedeam din când în când, ea îmi zicea tot unchiule Cesar şi mie îmi era îndeajuns: atât îmi era îndeajuns, nu doream mai mult, decât să veghez din umbră asupra fericirii sale, să fiu sclavul şi binefăcătorul şi străjerul ei anonim, atât, nu-i ceream mai mult. Atât, cu o condiţie: să nu se dezonoreze, să nu se înjosească, să nu se prostitueze, să nu aibă inima stricată, cum spune psalmistul… Acest pas nu-l admit şi n-am să rămân fără reacţie. Şi cum anume am să reacţionez? Ei bine, aici nu există nici un fel de surpriză – am să ajung acolo unde ştiam de la bun început că mi-e dat să ajung, am să fac ceea ce am ştiut din clipa în care am zărit-o prima dată că am să fac şi ştiind mi-am dat silinţa, am luptat cu propria mea natură, cu propria mea pornire să nu fac.

Acum mă îndrept prin ploaie, solemn şi neclintit, spre ea. Avem întâlnire. Pretextul a fost unul oarecare. Ţineam să-i arăt florile mele şi ea a primit propunerea naiv-încântată. Ea nu vede dincolo de primul meu chip, de primul meu strat şi miopia aceasta, de la un moment dat, devine culpabilă.

Da, ea vede în mine un bătrânel neajutorat şi, deşi se străduieşte să nu arate asta, mă consideră demn de toată mila. Chiar cred că acesta este unul dintre motivele care o îndeamnă să mă accepte în preajma sa: îi este milă de mine.

Mă exasperează faptul că nu întrezăreşte adevărata mea statură, că nu bănuieşte cu cine are de-a face, că nu presimte măcar ceva, o fărâmă, din personalitatea mea fascinantă, multiplă, labirintică.

Am să fiu la locul convenit cu un minut – două înainte de ora fixată. Am s-o aştept cu trupul stins şi cu ochii vii. Îşi va face apariţia, întârziind puţin, ca de obicei, şi cerându-şi scuze sinceră şi precipitată. Voi fi nevoit să recunosc încă o dată că mă tulbură în mod straniu, ca şi bunica ei, ca şi mama ei. Îmi voi zice în sinea mea – ea este partea care-mi lipseşte pentru a atinge completivitatea. O voi conduce elegant, bătrâneşte, spre garsoniera mea din centru. Pe drum, ea se va interesa cu o grijă neipocrită cum o duc cu sănătatea. O voi asigura că mă descurc.

Vom ajunge. Ea va păşi în templul meu secret în care nimeni altcineva n-a intrat. Se va manifesta cu entuziasm la vederea florilor mele şi mai ales atunci când îi voi împărtăşi secretele florilor mele, cum comunic cu ele, cum se bucură ele la vederea mea şi cum ascultă ele muzică, iar muzica, bine aleasă, este un balsam miraculos pentru ele. Voi şi exemplifica: le voi pune Vivaldi şi florile îşi vor deschide petalele şi se vor legăna de parcă ar dansa cu graţie, fericite. La această demonstraţie uluitoare a mea, Clara va exulta, va sări într-un picior şi va bate din palme ca un copil.

Din starea aceasta de pură jubilație, vom ieşi brusc, pe nepregătite. Deşi eu încercasem să maschez cât mai bine aparatura, ea, curioasă, va da la o parte o draperie şi va descoperi pupitrul meu plin de butoane şi de monitoare tv. Mă va întreba inocentă La ce-ţi folosesc dumitale, unchiule Cesar, toate astea?

Atunci mă voi decide pe loc. Dacă ea va fi tras cortina, atunci să fie dată la o parte cortina! Şi am să-i răspund cu o tonalitate a vocii schimbată, încât ea va avea impresia că nu eu vorbesc, ci altcineva, străin şi înfricoşător: Iată, la ce-mi foloseşte, iată! Am să pun o casetă şi pe ecranul mare al televizorului va apărea chiar chipul său în prim-plan, cu ochii ei diferit coloraţi, cu frumuseţea ei maladiv de perfectă, chipul său filmat de mine obsesiv, în secret, în timp, filmat aici şi acolo, când ea mergea pe stradă, când ea stătea pe o bancă în parc, chipul său ca un tărâm spre care năzuisem obscur, fără să-l pot atinge, toată viaţa…

Şi voi deschide apoi casetofonul şi în loc de muzică, fondul sonor pentru aceste imagini de vis vor fi gemetele ei, strigătele ei de plăcere, cuvintele neruşinate pe care le înregistrasem când făcuse dragoste dezmăţat cu nepricopsitul de profesoraş,

o voi obliga să asculte totul, să se ruşineze, să se căiască, şi o voi întreba rugător mai întâi, tunător-acuzator mai apoi de ce, de ce, de ce s-a înjosit în halul acesta, nu are cum să nege vinovăţia sa, probele mele sunt indubitabile, sunt multe, sunt incontestabile,

îi voi arunca în faţă şi setul de fotografii în care mereu şi mereu va fi ea, surprinsă tot aşa făcând dragoste, în poziţii care ar face-o să roşească pe orice prostituată şi iarăşi o voi întreba rugător şi tunător-acuzator de ce de ce de ce şi ea iarăşi nu-mi va răspunde, nu va avea ce să-mi răspundă, va fi şocată şi îngrozită, nu va avea replică, nu va realiza ce se petrece cu ea, va fi paralizată de spaimă, va izbucni în lacrimi, eu o voi lăsa să se elibereze prin plâns de tensiunea uriaşă pe care i-am provocat-o, dar

voi simţi că sunt în momentul culminant al judecăţii supreme, voi respira adânc şi mă voi pregăti pentru marele rechizitoriu, înainte însă am să-i acord o şansă, şansa de a-mi recunoaşte meritele excepţionale, firea de o unicitate ameţitoare şi șansa de a se îndrăgosti de mine, de a mă iubi şi ea măcar o miime din cât o iubesc eu,

ochii mei vor sticli răscolitor, închipuindu-mi ce senzaţionale, ce răsplătitoare emoţii i-aş oferi dacă ar avea capacitatea să vină spre mine, să mă aleagă,

dar în fracţiunea de secundă următoare o voi privi şi voi descoperi că privirea ei este îngheţată, încremenită de groază şi că ea vede în mine un nebun, un nebun fără seamăn.

Când voi citi toate acestea în ochii ei, voi deveni dintr-o dată neiertător, nimicitor, îmi voi da seama că nu există alternativă, am de jucat o singură carte, aceeaşi carte pe care o mai jucasem şi de care mă ferisem tot timpul s-o joc.

Ei bine, va fi sosit momentul să nu mă mai feresc de ceea ce este scris în cartea vieţii mele, voi fi eu însumi, voi tuna şi voi fulgera:

Eu mi-am făcut o emblemă din a fi diferit, din a-mi apăra unicitatea, din a nu mă lăsa nivelat, adus la numitorul comun al stupizeniei generale. Şi în nimic, niciodată, nu s-a concretizat acest a-fi-diferit al meu mai exact decât în obsesia mea pentru o femeie cu un ochi căprui şi altul auriu, obsesie serială, căci ea s-a întrupat de trei ori, tu eşti a treia. De fiecare am căutat să mă apropii cu toată dăruirea şi cu toată energia mea neobişnuită şi fiecare Clara m-a respins, am sperat că măcar tu, măcar tu să primeşti ofranda dragostei mele absolute, am făcut tot ce se poate imagina pentru asta, am căutat să te ajut, am ţesut plase în jurul tău, am vrut să-ţi corectez traiectoria atunci când greşeai, am vrut să-ţi păzesc paşii, dar şi tu, şi tu m-ai dezamăgit. Tu m-ai dezamăgit şi dezamăgirea era cu atât mai mare cu cât îmi dădeam seama că tu eşti ultimul ţărm, ultima posibilitate de a realiza contopirea, desăvârşirea, te-ai dus cu amărâtul ăla şters, fără carismă, cu ăla care n-are de partea lui decât un argument, e ceva mai tânăr, ţi-ai înşelat bărbatul, l-ai părăsit, te-ai compromis şi te-ai înjosit, te-ai stigmatizat şi zadarnic mă chinuiam eu să repar drumul tău, tu te duceai legată la ochi spre pierzanie, spre acea sentinţă pe care refuzam mereu să ţi-o fixez, deşi o cunoşteam dinainte de a te întâlni pe tine. Acum, furia mea este de neoprit, sufletul meu care ţi se închina curat acum a devenit stihial, nimic nu mai e de făcut, decât să ducem la îndeplinire ceea ce este inevitabil…

Da, sunt diferit, însingurat şi cu o minte excepţională, bogată, dătătoare de energie creativă, izvor niciodată secat de lumi imaginare. Dintotdeauna, au existat inşi ca mine, diferiţi şi uluitori în unicitatea lor, în originalitatea lor, alcătuim un lanţ magnific, începând cu Socrate sau Diogene, continuând cu Leonardo Da Vinci, Sade, Verlaine şi Rimbaud, Byron şi Dostoievski şi ajungând la Gide, Freud, la Foucault sau la umilul dumneavoastră servitor care sunt eu, fiecare, într-un fel sau altul, a fost diferit de etalonul public, a fost anormal în sensul că şi-a construit o normalitate a sa… O, micuţa mea, tu, care mă priveşti cu ochi speriaţi, pot să-ţi citesc gândurile, pot să văd în inima ta ca pe fereastră într-o cameră luminată, pot, ştiu ce gândeşti, ştiu şi în loc să-ţi spun brutal că greşeşti, te întreb, e un dublu test cules de pe internet, îmi place să navighez pe internet, uite ce zice testul, fă efortul şi răspunde… Testul unu, să presupunem că există o femeie însărcinată care deja are opt copii. Trei dintre ei sunt surzi, doi sunt orbi, iar unul este retardat mintal. Femeia are şi sifilis. Spune, dacă ţi se cere părerea, ai sfătui-o să facă avort sau nu?… Taci, de ce taci, vorbeşte, te-am rugat să vorbeşti, concentrează-te şi vorbeşte, care e părerea ta?! Previzibil, cu jumătate de gură, zici să avorteze. Ei bine, micuţa mea, tocmai ai împiedicat venirea pe lume a lui Beethoven, ha, ha – e amuzant, nu?… Vezi cât de complicat e cu binele şi răul, cu criteriile, cu a fi sau a nu fi, cu a alege corect, cu ce se cuvine şi ce nu se cuvine să facem, vezi?

Dar de al doilea test, ce spui, ia să vedem cum te descurci, mi se pare şi mai reuşit, uite… Tocmai trebuie ales preşedintele, liderul întregii lumi. Votul tău este decisiv. Există trei candidaţi. Candidatul A are legături cu politicienii corupţi, consultă astrologii, are două amante, fumează ca un turc şi bea opt-zece Martini pe zi. Candidatul B a fost concediat de două ori, doarme până la prânz, a fumat opiu în timpul liceului şi bea un sfert de litru de whisky în fiecare noapte. Candidatul C este decorat şi erou de război. Este vegetarian, bea bere ocazional şi nu a avut niciodată relaţii extraconjugale. Ei da, acum e acum, pe care dintre cei trei îl alegi? Da, iar previzibil, şopteşti ca toată lumea, candidatul C. Să te lămuresc eu: candidatul A este Franklin D. Roosevelt, candidatul B este Winston Churchill, iar candidatul C este Adolf Hitler. Fără comentarii, fără comentarii… Viziunea, etalonul pe care tradiţia ţine cu tot dinadinsul să le bage pe gâtul individului sunt penibile, amendabile, inacceptabile, înţelegi, Clara, mă înţelegi?…

Atunci când voi rosti tunător propoziţia asta, o voi privi pe Clara, voi descoperi încă o dată incomparabila frumuseţe a ochilor ei de culori diferite, voi descoperi încă o dată frumuseţea chipului său feciorelnic, frumuseţe amplificată uluitor de spaimă şi descoperind această indescriptibilă, halucinantă frumuseţe, mânia mea se va topi ca prin farmec, deodată, voi deveni tandru, blând şi iarăşi voi dori să mă apropii de ea, să fiu veşnic cu ea, voi întinde mâna s-o mângâi, dar Clara se va speria şi mai tare, îşi va retrage obrazul şi se va lovi de colţul unui raft al bibliotecii, tâmpla ei va sângera neverosimil şi vederea acelui lichid roşiatec, pe care îl voi bănui cald şi dens îmi va stârni aminitiri de nestăvilit, o voi vedea înaintea ochilor pe prima Clara şi pe a doua Clara, ele se vor amesteca în mintea mea, nu voi mai şti cu cine am de a face, singurul lucru de care voi fi sigur va fi faptul că îmi doresc suprem să fac dragoste, măcar o singură dată cu Claraîntâiadouaatreia, cu CLARA, să fac dragoste, trupul meu îşi va regăsi virilitatea din tinereţe şi voi vrea să o pătrund pe această supremă Clara, ca o încununare, să o pătrund şi să mă contopesc în fine cu ea aşa cum mi-a fost sortit, dar ea se va împotrivi, am să mă lupt cu ea, fără să vreau s-o bruschez, ea însă va fi încăpăţânată, va opune rezistență, mă va sili să mă lupt cu ea, va refuza ceea ce mi se cuvine cu prisosinţă, mă va umili şi eu am să folosesc forţa fizică, am să-i smulg, am să-i sfâşii hainele, şi ea nu şi nu, va refuza, va ţipa, se va smulge din braţele mele, braţele mele care nu vor voi decât s-o mângâie, s-o iubească, să-i făurească imnuri din line mângâieri, se va smulge înnebunită de o frică nejustificată, se va smulge şi va cădea, în cădere iarăşi se va lovi, acum se va lovi rău, va sparge masa de sticlă din cameră şi cioburile mari îi vor tăia obrazul, obrazul ei ca o formă modelată de zei, vai, ea se va prăbuşi cu faţa în jos, pe gresia încăperii, atunci când urma să amenajez mica mea garsonieră secretă din centrul oraşului stătusem în cumpănă dacă să pun parchet sau să pun gresie, vai mie, n-ar fi trebuit să pun gresie, gresia este dură, iată, Clara va sta nemişcată pe gresia roşiatică şi sângele ei va avea aproape aceeaşi culoare, am să mă aplec şi eu peste ea, nu va mai respira, vai, cum se poate asta, să nu mai respire? ce se va fi întâmplat? nu se poate termina totul aşa, aiurea, de data aceasta chiar îmi voi fi învins pornirea, nu voi fi voit s-o omor, doar s-o iubesc, s-o iubesc aşa cum n-a mai iubit-o nimeni, s-o iubesc, s-o iubesc, s-o iubesc… am alergat toată viaţa după această plăsmuire, după această întâlnire perfectă, nu, nu se poate termina totul aşa stupid…

(sursa foto: aurelvirlan.ro)