16. (Transcriu sârguincios vise, coşmaruri)

Transcriu sârguincios vise, coşmaruri, dorinţe, descriu cu uimitoare exactitate întâmplări care n-au avut loc, imaginez, imaginez, ficţiunea asumată este mai puternică decât realitatea, minciuna trăită cu intensitate este mai puternică decât adevărul, ficționez, ficționez, re-creez lumea. Lumea este un puzzle pe care, tembeli, cei mai mulţi se îmbulzesc să-l recompună după modelul dat. Eu nu fac asta. Am avut de la început o bănuială: că micile cioburi se pot împreuna şi altfel. Şi montate altfel dau altceva decât lucrul cunoscut, ceva absolut nou, coerent. E ca şi când toţi ar compune din figurile alea o scenă idilică, un peisaj senin pe malul râului, într-o dimineaţă de primăvară, numai eu pun altfel fragmentele şi obţin altceva, prodigios, scena respectivă, creată de mine, are şi nori negri pe cer şi printre copaci apare o siluetă misterioasă care va comite o crimă. Rezumând: dintotdeauna am avut convingerea că mai există o figură ascunsă, dincolo de ordinea comună; eu o caut inspirat şi o descopăr.

În anii ’80, am lucrat în străinătate. Am fost singur acolo, Chiara rămăsese în ţară. Raporturile dintre noi doi se schimbaseră considerabil: ea se înăsprise, nu cred că mai era îndrăgostită de mine, ca în tinereţe – o dezamăgisem de-a lungul anilor, în repetate rânduri probabil, n-aş putea spune cu ce anume o dezamăgisem şi probabil nici ea n-ar fi putut spune, era ceva obscur, mai degrabă presimţit, bănuit, decât ceva explicit şi raţional; oricum, nu mai era iubire între noi, dar devotamentul ei se menţinea la aceleaşi cote maxime; îmi era credincioasă în absolut, ca un câine de pază stăpânului său. Ea cred că lua lucrurile ca în tragediile antice – îi eram predestinat ei, oricum aş fi fost al ei eram, trebuia să-şi poarte crucea, nu m-ar fi trădat pentru nimic în lume… Dar dragoste precis nu mai era.

Am făcut „un stagiu” la Lyon, oficial eram reprezentantul unei firme de comerţ exterior, aveam un mic birou în centru, pe limba de pământ dintre Rhône şi Saône, adoram locul. Dar, dacă aş căuta o proiecţie, o echivalenţă exterioară a sufletului meu baroc, luxuriant, contradictoriu, fabulos, labirintic, hipersofisticat, cu feţe fără număr îmbibate în nebunească poezie, atunci de bună seamă nu Lyonul, oraş deosebit de frumos şi el, ci Parisul, ah, Parisul ar fi reprezentarea mea cea mai potrivită, dintre toate oraşele lumii.

Şi fiecare week-end mi-l petreceam acolo. Îmi plăcea să umblu hai-hui, fără şir, pe străduţe vechi şi lirice, pe bulevarde, pe Saint Denis printre vârstnicele negrese monstruos despuiate, prin cartierele din sud murdare, ieftine, cartiere de emigranţi pestriţi, dar şi pe Champs Elysées ori pe Pont Neuf şi apoi să mă opresc, să dormitez pe pajiştile de lângă Tour Eiffel, sau în Jardin du Luxembourg, sau pe treptele de la Sacre Coeur, sau pe esplanada de beton de la Beaubourg plină de clovni, muzicanţi şi mimi, să dormitez, să dormitez, să visez, apărat ca de o pavăză de zumzetul vesel-babilonic al turiştilor, vai, astfel mă regăseam pe mine însumi, visam şi mă izolam de lumea tembelă, călătoream spre mine însumi şi scormoneam în memorie recompunând secvenţele care erau cele mai preţioase. Sexualitatea, sexualitatea este capitolul cel mai însemnat, nu contest, recunosc că e determinant şi pentru mine şi eu ascult de fantasme tiranice şi incestuos-delirante, şi eu sunt sclavul unor anomalii de nemărturisit, ca de altfel mai toţi cei din jur, dar ei, spre deosebire de mine, nu au curaj să se privească în faţă pe ei înşişi, sunt striviţi de ruşine, eu am trecut pragurile mortale ale despuierii de sine, ale privirii lucide şi nemincinoase, nu mă mai tem de adevărata mea natură, dimpotrivă o las să vorbească, să-şi strige, să-şi urle adevărul oricât de inacceptabil ar părea. În copilărie, devreme, am şapte-opt ani când se petrece scena asta, zăresc fără să vreau trupul ca un munte de aur al unei femei. În târgul nostru lumea nu prea are băi, este vară şi o vecină se spală undeva în curte, într-un fel de şopron improvizat. S-a dezbrăcat, cu o cană ia apă dintr-un vas mare de zinc şi o toarnă pe trup, sub stropii de apă pielea ei străluceşte, ochii mei se opresc fascinaţi pe sexul femeii, ea şi-l freacă alene, zâmbeşte, apoi îşi plimbă degetele pe spate, pe tors, degetele coboară, femeia se întoarce, este rubensiană, mâna ei pătrunde prin deschizătura din corpul ei, îşi reia mişcarea ritmică minunată, inima mea bate asurzitor, mi-e teamă că ea ar putea auzi bătăile inimii mele şi astfel mi-aş trăda prezenţa acolo, sângele mi se ridică în cap, ameţesc, nu mai am aer să respir, ochii aproape îmi ies din orbite, mă sufoc de frumuseţea acestei vederi, îmi dau seama că femeia aceea mă aşteaptă, trebuie să ajung la ea, trebuie să fie a mea, trebuie să rătăcesc prin văile corpului său mirobolant şi izbucnesc în plâns că sunt prea mic, că femeia aceea nu m-ar accepta lângă ea, că ar izbucni în râs rănindu-mă cu hohotele sale dezlănţuite, plâng şi o iau la fugă, dar deja am conştiinţa faptului că nu pot trăi fără trupul femeii aceleia, de aceea m-am născut, nu există justificare mai înaltă, exist ca să cuceresc, să mă contopesc cu trupul femeii aceleia. Am deja obsesii, am împlinit opt ani, apoi nouă ani şi trupul femeii aceleia e principala mea raţiune de a fi, raţiune – aiurea zis, de fapt iraţiune de a fi e mai potrivit –, înţeleg că natura are un proiect cu mine, aştept să cresc mai repede, să mă ia în serios acea femeie, sau altă femeie, merg la film cu tata sau cu colegii de clasă şi nu mă pot concentra decât câteva minute sau maximum câteva zeci de minute asupra poveştii de pe pânză, curând fiecare poveste proiectată pe ecran ajunge să mă plictisească de moarte, stau în sală, închid ochii, văd femeia care-şi plimbă mâna pe sex, își strecoară degetele între picioare şi aştept să cresc, închid ochii şi imaginez propriul meu spectacol mult mai captivant, propria mea desfăşurare dramatică, mă visez mare, zburând de pe scaunul meu de la teatru, înălţându-mă în văzul tuturor şi stând suspendat undeva sus, aproape de plafon, în exclamaţiile de uimire admirativă ale tuturor celor din sală, toţi sunt impresionaţi de mine, toţi acum mă văd şi mă recunosc şi mă admiră, nu se mai uită la spectacolul prăfuit, ci se uită la mine, le-am atras atenţia, aştept să cresc şi să fac lucruri ieşite din comun, să le stârnesc tuturor admiraţia şi să cutreier prin văile răcoroase, întunecate şi mirosind pătrunzător ale trupului femeii, îmi dau iarăşi lacrimile de emoţie când mă imaginez şi mă descopăr pe mine acolo sus, mă rotesc în văzduh şi toţi stau uluiţi cu privirile aţintite asupra mea, vreau să cresc, să cresc, am treisprezece ani, o colegă îşi bate joc de mine, o plac, dar nu am ştiinţa să-i spun asta, apoi, decis să ajung să zbor odată şi odată, să am performanţe excepţionale, mă depăşesc pe mine însumi şi îi mărturisesc că o plac, ea însă râde, îi par doar un puşti, un mucos, ea umblă cu unii mai mari, elevi la liceu, cu ei se despoaie şi îşi face de cap lepădătura, nu mă merită… Dar vine şi ziua aşteptată, într-o bună zi asistenta de la cabinetul stomatologic al şcolii mă cheamă la ea pentru un control de rutină, este nou sosită în oraş, cât să aibă, treizeci de ani?, eu am cincisprezece, cheamă şi fete la control, dar mai ales băieţi, azi n-a mai venit nimeni în afară de mine, ea zâmbeşte într-un fel anume, mă aşez pe scaunul special, aştept să mă consulte, dar pe ea nu o interesează starea danturii mele, zâmbeşte, închide uşa, trage transperantul, are pe ea un halat alb, apretat, cu nasturi în faţă, până atunci nu m-am uitat la ea ca la femeia care se spală, m-am uitat ca la o persoană abstractă, un cadru sanitar, practic n-am văzut-o, îşi leapădă halatul, vai, este mai frumoasă decât femeia care se spală, zâmbeşte întruna, mă mângâie pe păr, ce frumuşel eşti, a venit, a venit aşadar momentul pentru care m-am pregătit, totuşi m-a luat prin surprindere, iar îmi bate inima asurzitor şi sunt sigur că ea aude cum îmi bate, mi-e ruşine, iar am ameţeli, acum ce ar trebui să fac?, sexul meu care atât de des este tare şi drept ca o bară de metal acum nu se trezeşte, mă pierd, mă cuprinde panica, nu sunt bun, nu sunt în stare să-i fac ceea ce femeia aceasta strălucitoare îşi doreşte şi eu îmi doresc de când mă ţin minte, nu sunt capabil, abia mă abţin să nu izbucnesc în lacrimi, femeia nu renunţă, îşi desface picioarele, priveşte, şopteşte ea, şi îşi plimbă degetele exact ca şi cealaltă, şi exact în aceleaşi locuri, eu sunt aproape să mă dezintegrez, să mă fac fărâme acolo, în faţa ei, ea nu renunţă, se apleacă, deschide gura, cu limba îmi trece pe undeva pe unde nu îndrăznisem să sper că se poate, apoi ia în gură…, vai, greu – greu el înviază şi repede, mult prea repede simt un şuvoi de neoprit care ţâşneşte din mine, ea înghite, se şterge pe buze, i-a plăcut, zâmbeşte, eu sunt terminat, nu mi-am închipuit că există atâta plăcere, dar o urăsc, o urăsc pe femeia aceasta, n-am fost în stare s-o stăpânesc, am fost slab, m-am simţit extraordinar, dar şi mizerabil, umilit, ca o floare de păpădie peste care ea a suflat în bătaie de joc, o ador, dar la fel de mult doresc să mă răzbun pe ea, pe această femeie, pe orice femeie…, ea ar fi trebuit să mă admire, nu să mă trateze aşa, batjocoritor, ca pe un neputincios, un mic instrument ocazional al plăcerii ei…

La Lyon, omul meu de legătură era Marthe, Marthe Chabral, o franţuzoaică pe care noi o recrutasem cu mulţi ani în urmă, fusese şi la Bucureşti, prin anii şaizeci şi ceva, se şcolise la noi, mă asistase când îi rezolvasem şefului cel mare chestia cu diplomele, cu liceul şi facultatea, mă rog, actele nu putuseră să fie puse în regulă sută la sută, aveam ordin să rezolv de urgenţă, aşa că există unele inadvertenţe, din scripte rezulta că făcuse patru ani de liceu într-un singur an calendaristic, şi toate mediile în toţi anii fuseseră maxime, culmea, fără ca vreun profesor să-l fi zărit la faţă pe elevul genial, o băbăştoacă mai guralivă, profesoară acolo, guralivă şi fără minte, chiar începuse să bată toba, aşa că am fost nevoit să mă dau niţel la ea, să o cuminţesc, ca să nu mai vorbim că dacă vreun smintit ar cerceta documentele de la facultate ar descoperi cu stupoare că se înscrisese la facultate înainte de a absolvi liceul, ei, dar astea sunt amănunte picante din meseria noastră, cert este că Marthe mă asista la unele operaţiuni din perioada aceea şi ea era încântată de mine, ea mă admira, nu ca târfa aceea care mă umilise când aveam cincisprezece ani, Marthe mă admira, mintea mea i se părea extrordinară, inventivă şi plină de promisiuni onorate, de altfel ea mă botezease Le fou, Leofu – românizat de unii dintre şefii mei care stăteau prost cu franceza, ea exclama mereu surprinsă de senzaţionala mea inteligenţă: „C‘est incroyable, tu es vraiment fou, mon cher Cesar!” Fou, fou, Le fou, le fou, Leofu, Leofu, aşa îmi rămăsese numele.

De la Paris, călătoream împreună cu Marthe în Germania, mai ales Bavaria era destinaţia noastră, era ceva încurcat, în legătură cu oamenii lui Carlos şi cu postul de radio Europa Liberă. De obicei, mă pasionează ce fac, adică îmi fac cu pasiune meseria, dar chestia asta pe care o tatonam acum nu-mi mirosea a bine, şi, slavă domnului, nu-mi lipseşte flerul, dacă eu zic că puțea, puțea, aşa că am tras de timp, şi i-am pus frâna şi Marthei, las-o mai moale, e spre binele tău, aşa că am răsuflat uşurat când, pe nepusă masă, am fost detaşat din Lyon, deşi regretam oraşul şi ţara, visele mele nicăieri nu înfloreau ca în Franţa, vai, paradisul viselor mele e Franţa, mi s-a dat o altă însărcinare, am fost trimis pe teritoriu complet securizat, tot în Germania, dar la ai noştri, în Berlinul de Est, un fel de pion al instituţiei româneşti pe lângă cea est-germană, lucram chiar în sediul central, chiar pe Normannen Strasse, oho, neamţul tot neamţ, aveam ce să învăţ acolo, Stasi se dorea sabia şi scutul Partidului şi chiar era, oho, mult mai pus la punct decât Gestapo-ul, se perfecţionaseră între timp, şi cu sprijin rusesc, raportul dintre cei de la Gestapo şi Stasi era de unu la douăzeci în favoarea celor de acum, l-am cunoscut pe însuşi Erich Mielke, oho, ce pur, ce sublim, ce concis se exprima idealul profesional al colegilor mei est-germani: transparenţă, un singur cuvânt, ei voiau să obţină o transparenţă totală, lumea să nu mai aibă ascunzişuri penibile, toţi să fie transparenţi, să gândească transparent, adică să gândească bine, corect, să fie devotaţi Partidului care le voia fericirea, ce purificare a simţămintelor! Se spune, dacă n-or fi mincinoase statisticile, că ţineau sub control permanent cam douăzeci la sută din populaţie, era suficient pentru ţelul lor, douăzeci la sută, ceilalţi optzeci la sută erau stăpâniţi printr-o pârghie extraordinară, teama, li se inducea teama şi se disciplinau total, oho, neamţul tot neamţ, am reţinut un mic detaliu care m-a amuzat: păstrau mirosul duşmanilor poporului pe mici bucăţi de material, în vase de sticlă şi astfel câinii puteau în orice clipă să-i adulmece, să le ia urma, să-i sfâşie cu colţii lor nemiloşi, dacă ei se împotriveau nobilelor idealuri, dacă ei refuzau propria lor fericire …

Brusc, cum plecasem, am revenit în Franţa, de data asta chiar la Paris, de data asta sub o altă identitate, nu mai eram eu, cel din Lyon, reprezentantul comercial, funcţionarul, tehnocratul impecabil, pus să-şi îndeplinească vocaţia sub un regim comunist, cu care nu are nimic de împărţit fiindcă el nu face politică, el nu crede decât în formulele sale economice, în ecuaţiile sale inginereşti, nu, nu mai eram asta, ci eram un transfug, acum interpretam alt rol, alt rol, eram cineva care scăpase de prigoana comunistă, fugind pe la Porţile de Fier, riscând enorm, aruncându-se într-o noapte în apele reci ale Dunării şi ajungând la sârbi, de aici într-un lagăr ca infernul pe pământ din Italia şi de aici în Canada, acum eram cetăţean canadian, eram ziarist la o publicaţie franţuzească din Montréal şi fusesem trimis la Paris corespondent, o, era seducător, jucam roluri, mistificam, îmi luam false identităţi şi mă contopeam cu ele, da, acum eram ziarist canadian, dar nu încetasem să fiu patriot român care denunţă atrocităţile comuniste din ţara sa, ţara sa pe care o iubeşte până la sacrificiu, până la dăruirea de sine, vai, ţara în care el nu se poate întoarce, ţara în care părinţii lui sunt persecutaţi, sora lui e persecutată, fiindcă el este transfug, vai, ţara lui captivă într-o istorie barbară, ţara lui prizonieră, da, acum eram ziarist canadian şi eram neînfricat patriot român şi luptător nedezminţit împotriva ciumei comuniste, dar eram deopotrivă şi altceva, o făptură himerică şi fragilă, eram poet şi citeam prin cafenele, prin grupurile de români dezrădăcinaţi ca şi mine, citeam poeme fulminante, mă duceam duminica la biserica românească din Paris, tunam şi fulgeram împotriva regimului totalitar, îi cuceream pe toţi, nimeni nu avea vehemenţa mea, nimeni nu avea înflăcărarea şi curajul meu, îmi făcusem atâţia prieteni printre românii din exil, uneori într-un grup sau altul apărea, ca din întâmplare, şi Marthe, ea era uluită de virtuozitatea mea interpretativă, Le fou, le fou, zicea în sinea ei, uneori pufnea în râs când diferenţa dintre ce susţineam eu aici şi şi ce eram eu de fapt devenea prea mare, o prăpastie, abisală, pufnea în râs în sinea ei, le fou, le fou, c’est genial, alteori chiar şi ea era derutată, nu mai ştia ce să creadă căci eu mă comportam atât de convingător în demersul meu contestatar, încât ea se pomenea întrebându-se îngrijorată oare nu cumva a trecut de partea cealaltă, pe urmă îşi dădea seama că eu mă joc, joc genial, mă identific nebuneşte cu personajul, o acesta este Cesar, împăratul întruchipărilor, regele înscenărilor mistificatoare. O, cum îmi compusesem eu o biografie spectaculoasă, legendară, pierdută în vagul misterios, povesteam în faţa unei cafele ori a unui pahar de vin roşu, povesteam ore în şir cui voia să mă asculte că mă trag dintr-o familie nobilă şi veche din Goţia, printre strămoşii mei se numărau kazari şi karaimi, vai, ţinutul fabulos al Crimeeii fusese prima casă a strămoşilor mei, Crimeea care e a tuturor şi a nimănui, vai, vârful Mangop atât de intim legat de tulburătoarea istorie a familiei mele, Mangopul face parte din mitologia mea personală, abia de două sute şi ceva de ani familia mea se refugiase în Ţara Românească, iar Ţara Românească devenise propria ţară a familiei mele, sângele lor se amestecase, se făcuse sânge românesc, aşa sunt cei din familia mea, mai bine moarte decât dezonoare, păstram nostalgia miticei Crimei, dar nu regretam că neamul meu o părăsise, şi se ataşase de ţinuturile româneşti, o, şi celălalt personaj apocaliptic, contemporan cu Stalin, e vorba desigur despre Hitler, şi el a avut planuri speciale cu Goţia, mereu era interesat să rescrie istoria după mintea lui neobişnuită, avea de gând să concretizeze aici proiectul Gotland, ce ieşită din ţâţâni istorie este istoria secolului douăzeci, pe gustul meu…

Pe vremea aceea îmi exersam spiritul ludic dându-mă drept poet, acolo, în rândurile emigraţiei româneşti, treceam drept poet, iar eu când mă dau drept ceva chiar devin acel ceva, consider o regulă fundamentală a fiinţării mele să mă identific la modul profund cu o situaţie sau cu o persoană, mizez enorm pe capacitatea mea empatică, am mai spus-o, treceam drept poet fiind de fapt poet, citeam poezie, Michaux şi Kavafis, Rilke şi Eliot, citeam şi scriam, trăiam poezia, frecventam un cenaclu al diasporei, exprimam puncte de vedere pertinente despre creaţiile în general modeste prezentate acolo şi chiar mi-am făcut publice propriile încercări lirice, am primit laude, Este o revelaţie! a exclamat iniţiatorul cenaclului, aveam pregătit pentru tipar un volum care se intitula Geometria întunericului, „dacă universul meu ar avea un centru atunci/ la marginile mele ar putea fi zărit înaintând agale, ca vârful ostenit al unui compas, ar putea fi zărit abia păşind, târându-şi poala hainei vechi şi grele,/ acel bătrân orb şi suferind ce se numeşte chiar OrbuldinRusia sau Lumină sau domnul Nimeni…”, astfel, eu construiam migălos, cucerind centimetru după centimetru, fără să obosesc, drumul spre cele două persoane altfel venerabile, soţ şi soţie, care pe cât de firave erau ca prezenţă fizică, pe atât de enervante, de înfricoşătoare apăreau pentru ai noştri din ţară, când vorbeau la microfonul acelui post de radio, cu vocile lor speciale, aidoma vocilor unor profeţi, unor sacerdoţi care anunţau zi de zi eşecul nostru şi apropiata sucombare a lumii noi pe care ai noştri îşi dădeau silinţa s-o făurească triumfal…, să mă ocup de ei, aceasta era noua mea misiune.

Şi, făuream astfel cercuri-cercuri în jurul lor, tot mai apropiate de ei doi, ţinta mea, cele două persoane în vârstă, repet, firave fizic, atât de civilizate, atât de fine intelectual, cercuri cercuri, tot mai mici, tot mai aproape de ei până cercurile vor deveni strâmte ca un laţ în jurul gâtului lor şi ei n-au să mai aibă scăpare şi atunci, în sfârşit, ei au să tacă, au să tacă o dată pentru totdeauna, da, da, au să tacă… Eu realizam perfect forţa cuvântului, forţa supremă a cuvântului, dar ai noştri, şefii, proveniţi din clasa muncitoare mai ales, crescuţi în cultul muncii, al forţei fizice, al secerei şi ciocanului, al barosului care transformă tunurile în pluguri, al pumnului de fier, ei, şefii, se arătau uluiţi-neputincioşi în faţa cuvântului ca armă, ei nu se împăcau deloc cu ideea că, vai, bătrâneii aceia sunt în stare să provoace tornade, cutremure, dezastre doar prin ceea ce spun, fac cu propoziţiile lor cât o armată de tancuri…

Într-o zi am primit însărcinarea, era în legătură tocmai cu cei doi care nu trebuiau să fie anihilaţi fizic, ci doar să fie băgați în sperieţi, încât să termine odată cu comentariile lor otrăvite la adresa noastră, am primit aşadar însărcinarea să mă deplasez la Strasbourg, şi în fiecare zi la doişpe fix să intru într-o librărie din centru şi să aştept răsfoind cărţi timp de cincisprezece minute, în fiecare zi, până o să se arate la faţă un tip de legătură trimis de Carlos, pe care o să-l recunosc fiindcă o să poarte la gât un aparat foto Nikon, iar în mână o să ţină o revistă Lire. Trecuseră trei zile, tipul respectiv nu apărea şi eu începusem să mă plictisesc, nu, nu să mă îngrijorez, doar să mă plictisesc, după-amiezele mi le petreceam într-un bistrou, aproape de hotel, pierdeam ceasuri întregi în faţa unui pahar de vin roşu, citind ziarele şi studiind feţele oamenilor care se perindau pe acolo, aveam un loc preferat unde mă aşezam, pe un scaun înalt, rotitor, la un fel de pupitru lung, fixat în peretele acoperit cu oglinzi, iar în oglinzile acelea puteam să văd foarte bine tot ce se întâmpla în bar, nu-mi scăpa nici o mişcare, aveam sub control intrarea cu orice persoană care deschidea uşa, da, era ca un joc, exersam zilnic să reţin fizionomii, să ghicesc comportamente, condiţia socială, intelectuală şi starea de spirit a unui necunoscut, la prima vedere, după înfăţişare şi gesturi, să memorez după o fracţiune de secundă cât mai multe detalii semnificative de la unul şi la altul, cu asta mă ocupam aşteptându-l în Strasbourg pe omul de legătură care întârzia când, într-o seară, era deja a şasea zi de şedere în oraşul acela, uşa s-a deschis, am ridicat rutinat privirea din ziarul unde tocmai citeam despre o întâlnire Reagan – Gorbaciov, şi am dat cu privirea de ea: eu, care nu mă tulbur uşor, m-am simţit străfulgerat, ca şi cum aş fi fost conectat la o reţea de două sute douăzeci de volţi; am crezut că se alege praful de mine, că sunt un vas de sticlă care tocmai cade şi se face ţăndări, trebuind să fie adunat în curând cu făraşul. Căci în pragul anodinului local, se afla ea, Clara, răvăşitor de frumoasă, cu acelaşi defect care o preschimba într-o zeitate, având un ochi căprui şi celălalt auriu, puţin speriată, foarte derutată, cu pieptul tresăltându-i din pricina efortului, după drumul pe care înseamnă că-l străbătuse pe jos, urcând străduţa pietruită, foarte în pantă, ea, Clara, ca şi cum timpul s-ar fi întors cu treizeci de ani în urmă, ca şi când atunci, prima oară, ea nu ar fi murit când eu o omorâsem, Clara, Clara, Clara…

După cele câteva secunde cât am fost paralizat emoţional, mi-am revenit, m-am ridicat de pe scaun sigur pe mine, m-am îndreptat spre ea şi fără să ezit i-am vorbit româneşte Stimată doamnă, vă invit să luaţi loc alături de mine, sunteţi, fără îndoială, obosită, ce doriţi să beţi, o cafea, apă minerală? Aveam cea mai sinceră privire din lume, o privire pătrunzător-sinceră şi încărcată de bunătate, de bunăvoire, de solicitudine şi de spirit civilizat. A fost rândul ei să fie surprinsă, răvăşită chiar de prezenţa, de replica mea: Da, o cafea şi un pahar de apă, a rostit ea cu jumătate de voce, preocupată nu de ce voi comanda la bar, ci de cu totul altceva. De altfel nici nu s-a abţinut, ci s-a interesat direct: Cum de mi-aţi vorbit româneşte şi de unde aţi ştiut că sunt obosită? Am ridicat din umeri zicând cu un zâmbet cuceritor: Habar n-am, intuiţia, aşa, pur şi simplu, şi eu sunt român, a funcţionat un soi de magnetism…

Am ştiut din clipa aceea, după felul în care mă privise, cumva abandonându-se şi renunţând la acel autocontrol care se transforma într-o crispare, că îi câştigasem total şi definitiv încrederea. Vedea în mine un prieten şi un aliat. Mi-am dat seama dintr-odată că nu stătea pe roze aici în Occident, întâmpina mari dificultăţi şi avea nevoie de sprijin. Am decis să joc rolul părintelui, al fratelui, al prietenului desăvârșit, al preotului care o îndrumă, o luminează şi deopotrivă al soldatului care se face pavăză în faţa ei şi o apără cu preţul vieţii. Eram hotărât să-i devin indispensabil, un fel de prelungire a sa, un fel de vâslă, de baston, de umbrelă, cineva fără de care nu se mai poate descurca.

Era cine bănuiam că este. O chema Clara. Mama ei murise în închisoare, când ea era foarte mică, aproape nu şi-o mai aducea aminte. Din fotografii şi din spusele celor apropiaţi, se pare că fusese neobişnuit de frumoasă şi că ea îi semăna izbitor. Singurul moment pe care şi-l amintea cu claritate era noaptea când veniseră şi o ridicaseră de acasă pe mama ei. Ţinea minte privirea stinsă, ca a unui om care se duce să moară, a mamei şi ţinea minte propriul ei plâns, plânsul de copil îngrozit, plânsul ei strident, răscolitor, din acea noapte când fusese trezită din somn atât de brutal.

Clara a doua, aceasta, se refugiase în Occident de aproape un an de zile. Trecuse prin umilinţe şi prin stări disperate de care nu vrea să vorbească. Acum ajunsese cât de cât la un liman: îi fusese acceptat azilul politic şi îşi găsise, undeva la Nancy, o slujbă apropiată de pregătirea ei. Căpătase astfel o anumită libertate de mişcare şi îşi concentra toată energia s-o aducă pe fiica ei în Franţa. Scrisori, proteste, audienţe la toate organismele internaţionale şi la toate personalităţile care ar fi putut s-o sprijine. De aceea venise la Strasbourg. Era dificil, mult mai dificil decât şi-ar fi închipuit. Dar nu va renunţa pentru nimic în lume, va merge până la capăt şi va izbândi.

Am încredinţat-o că întâlnindu-mă pe mine întâlnise omul potrivit s-o ajute, biografiile noastre seamănă în episodul cu fuga în Occident, nici eu nu suportasem regimul din România comunistă şi eu riscasem totul pentru libertate, e drept cu ceva mai mult timp în urmă, acum am o poziţie în cadrul diasporei care-mi permite, de pildă, să întreprind acele demersuri necesare pentru eliberarea fiicei sale din ţara ca o temniţă, am rugat-o să-mi îngăduie să-i dau o mână de ajutor, ea s-a lăsat cu capul pe pieptul meu şi a început să plângă încetişor, era ca o eliberare, Vai, cerul v-a scos în calea mea, vă mulţumesc, vă mulţumesc. Din ziua aceea am devenit cei mai buni prieteni, am adus-o la Paris, la biserica ortodoxă, eram îndatoritor cu ea, nu o dezamăgeam niciodată, mă purtam cu ea aidoma unui părinte iubitor şi atent, asemenea preotului, asemenea soldatului care e gata să-şi dea viaţa, făceam împreună excursii, credea în mine, credea în mine şi eu o iubeam, o iubeam în tăcere, fără să-i arăt explicit sentimentele mele, le transformam în altceva, în acea grijă fără margini, vegheam asupra ei şi îmi dădeam silinţa să nu i se întâmple nimic rău, o iubeam nebuneşte, ştiam că această Clara a doua este un dar pe care providenţa mi-l face, prin ea se reîntrupa maxima mea iubire, femeia ideală care răspundea dorinţei mele obscure de integralitate, de desăvârşire, de tipar etern în care mă regăsesc şi cu care ajung la completitudine… Ştiam, ştiam şi eram pregătit să nu mai greşesc, să nu mai ratez această şansă teribilă, oferită acum mie miraculos a doua oară, ca şi cum în proiectul absolut eu figuram la un loc, la un punct anume, important şi care trebuie neapărat să se împlinească, da, da, o iubeam, incomparabil, neomeneşte de mult, voiam să mă fac una cu ea, voiam să-i dăruiesc bucuria de a-şi aduce fiica aici, da, da, şi împreună, toţi trei să construim, să refacem paradisul, indestructibil…

Şi încet, încet ea începea să mă iubească, aproape fără să-şi dea seama începea să mă iubească, devenea dependentă de mine, prezenţa mea o însenina, prezenţa mea îi crea siguranţă, îi dădea încredere, ochiul ei căprui şi ochiul ei auriu străluceau inundate de o rază celestă atunci când mă zărea, vai, eram pentru ea întruchiparea cavalerului, a scutierului, a tatălui, a fratelui, a iubitului, a celui darnicşibun, a preotului, vai, numai a amantului nu, întârziam să joc şi acest rol pe care înţelegeam că ea începe să şi-l dorească, să-l joc pentru ea astfel încât relaţia să capete o configuraţie completă, da, întârziam să joc acest rol, recunosc, aveam trac, aveam un uşor trac care se amplifica pe măsură ce întârziam să fac marele pas, să tai nodul gordian, să devin pentru ea ceea ce fusesem sortit să devin, amantul, complementul absolut care îi dă sens şi capătă totodată şi el sens astfel, numai astfel…

Întârziam, aveam trac, recunosc, şi tracul când pune stăpânire pe noi ne modifică imprevizibil, ne răvăşeşte, se preschimbă în panică, da, nu pot zice că nu eram conştient de situaţie, se cuvenea să îndrăznesc odată şi odată, să fac pasul, să tai nodul gordian şi prilejul a apărut atunci când (vai, fusesem strălucit, nu precupeţisem nici un efort, dovedisem o fantezie, şi o inteligenţă, şi o energie sclipitoare în atingerea scopului, luptasem ca un gladiator neînfricat …) am primit răspunsul favorabil din partea autorităţilor: curând, în câteva săptămâni, când se vor încheia formalităţile, fiica ei, o chema tot Clara, va primi dreptul de a veni la mama sa în Franţa. Ei da, acesta era un eveniment care se cerea sărbătorit. Clara, Clara a doua, era în al noulea cer, simţea că pluteşte şi-mi mărturisea că pluteşte, pluteşte fără aripi, pe dinăuntru, ar fi făcut orice pentru mine, orice, a repetat ea apăsat, fixându-mă cu ochii ei imenşi, de culori diferite, care acum lăcrimau de fericire şi de dragul meu, sigur să mergem undeva într-un loc minunat, pe Coasta de Azur sau în altă parte, să sărbătorim, a spus ea, eşti invitatul meu, Cesar și am mers, la sfârşitul săptămânii, tot timpul cât a durat drumul cu maşina, o vedeam, ea se topea de dragul meu, de admiraţia mea, de recunoştinţă, îmi şoptea cuvinte duioase, îmi făcea curte, pe faţă, nu se mai ferea, îmi făcea curte, mi-a mărturisit că şi-a cerut divorţul, mi-a mărturisit că doreşte să fie femeia mea, mi-a mărturisit că nici nu bănuise măcar până să mă întâlnească pe mine că poate să existe un asemenea om cum sunt eu, vrea să fie femeia mea şi nu mai are rost să batem drumul până în sud, e prea departe, oricum s-a înserat, haide să ne oprim la motelul acesta de aici, Cesar, pare curat, ospitalier, romantic, zău, nu are rost să mai rulăm atâţia kilometri în plus, aici e foarte bine, vom bea o sticlă de şampanie şi voi fi a ta, nu, nu, mă lua drept o femeie ușuratică, m-am îndrăgostit de tine, ai fost atât de bun cu mine, te doresc cu adevărat, nu-mi dau seama dacă e ceva răscumpărător, dar mi-am pregătit pe îndelete inima pentru tine, eu ascultam ce spune şi nu-mi venea să cred, aşadar reuşisem, se îndrăgostise de mine, învinsesem, eram ameţit de plăcere, de gustul victoriei, ameţit, ca într-o beţie şi în acelaşi timp aveam trac, tracul acela nesuferit creştea şi odată cu el panica mă cucerea blocându-mi mintea, mă întrebam în gol, ce va fi?, cum va fi seara noastră?, simţeam că în orice clipă totul poate să scape încă o dată de sub control şi să ratez a doua oară uluitoarea şansă, mistica şansă, ivită în chip miraculos, s-o ratez, vai, refuzam această posibilitate care mă înnebunea, mă pomeneam gândindu-mă la sexul meu, cât îl stăpânesc, conduceam maşina şi mă gândeam la virilitatea mea, pe care mi-o dovedisem în atâtea cazuri, simplu, eficient, cu tipe pe care nu dădeam doi bani, arătoase fizic fără doar şi poate, însă departe de frumuseţea Clarei a doua, cu ele era de fiecare dată necomplicat, de ce ar fi altfel cu ea, cu Clara a doua, care mă atrăgea atâta, cu care presimţeam că voi clădi paradisul?, nu, nu are de ce să se petreacă lucrurile altfel, am cerut camera, ne-am instalat, am comandat şampanie, am ciocnit, am băut, ea îmi plăcea până la a-mi pierde minţile, o doream şi ea mă dorea, s-a dezbrăcat, goală era orbitoare, provocatoare, am simţit sexul meu trezindu-se aşa cum era normal, mi-am lepădat hainele de pe mine, ea zâmbind s-a îndreptat spre baie, am rămas singur, m-am aşezat pe pat, aşteptând-o, cele câteva minute au trecut greu, greu, parcă încremenise timpul, deodată m-am simţit stupid, slab, caraghios, deodată mi-am amintit de prima Clara, ceva s-a petrecut în mintea mea, eu nu mai eram eu, totul se destrăma în mine, am simţit cum sexul meu slăbeşte, eram penibil, caraghios, un copil abandonat, fără vlagă, eram penibil, m-am ridicat panicat şi furios, am intrat în baie, mi-am amintit de prima Clara, de sângele ei care i se împrăştia pe faţă, Clara a doua era acolo, se ştergea în baia luminoasă, un ochi auriu şi altul căprui, corpul său era suprauman de frumos, mă orbea, mă copleşea, era prea mult pentru mine, era uriaşă şi orbitoare, ca o stea căzută acolo, în motelul de pe marginea şoselei, era prea mult, şi sexul meu era vlăguit, sângele primei Clara mi-a ţâşnit în faţă, deşi nu voiam am făcut ceea ce ştiusem de la început, de când o întâlnisem în barul din Strasbourg, că voi face, ştiusem că voi face şi sperasem să nu fac, sperasem că nu voi rata a doua şansă, a doua întâlnire magică, m-am apropiat de ea, era cu obrazul destins şi fericit, se aştepta s-o îmbrățişez, m-am apropiat de ea şi am lovit-o cu toată forţa dragostei mele mistice şi a neputinţei mele, am lovit-o ştiind că numai astfel mă contopesc cu ea, mă identific cu ea, am izbit-o cu capul de faianţa băii, în cădere s-a lovit la tâmplă de colţul de la cadă, sângele ei a ţâşnit, izbăvitor, da, acum era a mea, pe veci a mea, a murit, fără să ştie ce se întâmplă cu ea, acum şi doar aşa era ea definitiv a mea, am simţit plăcerea aceea bărbătească unică, aşa cum simţisem şi cu prima Clara, o plăcere pe care nu o mai cunoscusem vreodată şi care merită orice preţ ca s-o atingi, da, sexul meu devenise iarăşi puternic, am atins maximul plăcerii, extaz, am ejaculat şi am gemut de fericire şi de plăcere, de plăcere şi de regret că o pierdusem, de regret şi de ciudă că fusesem silit s-o lovesc, că aveam nevoie să-i văd sângele ca s-o am, da, ratasem a doua şansă, o pierdusem pe Clara, Clara mea neasemuită… Am spălat sângele, am şters orice urmă, am învelit-o pe Clara într-un cearceaf, am făcut un duş şi m-am aşezat despuiat pe pat, lângă mireasa mea supremă, am zăcut alături de ea şi am încercat să plâng, dar nu mai am organul durerii, e un handicap, în creierul meu nu se află centrul durerii, al suferinţei în sensul comun, lacrimile au refuzat să se ivească, din adolescenţă n-am mai reuşit să plâng, am adormit şi somnul meu a durat exact un ceas, a fost un somn binefăcător, după zeci de ani m-am visat iarăşi pasăre, m-am trezit odihnit, am pus trupul Clarei în maşină, motelul era perfect pentru ce aveam eu de făcut – fiecare cameră era de fapt o garsonieră mică, înzestrată cu baie şi cu un fel de pridvor, separată de celelalte, nu te întâlneai cu paşnicul recepţioner, oricum era noaptea târziu şi el dormea sforăind pe fotoliul de la biroul de recepţie, iar la orele două am pornit motorul maşinii, am părăsit spaţiul acela unde ratasem intrarea în paradis, sau poate obţinusem singurele clipe paradisiace de care sunt eu capabil… Corpul Clarei, vai mie, l-am aruncat într-o prăpastie şi nimeni, niciodată probabil, nu a dat peste el.

(sursa foto: gourmet.com)