Ușa zidită

Tata închiriase o casă la ţară, o vilă superbă, se lăuda el, pe un deal, sub pădurea de brad, şi urma să petrecem acolo nu numai lunile de vacanţă, ci poate şi toamna, dacă bombardamen­tele nu încetau. Am plecat într-o duminică, foarte devreme, înainte de prima alarmă. Spre prânz eram în sat, pe strada principală, singura asfal­tată, unde ne-a lăsat Fordul nostru pus la dispo­ziţie de un prieten al familiei. Am încărcat baga­jele, destul de numeroase, în căruţa primarului, care mai avea cai nerechizitionaţi, şi am pornit mai departe. Drumul, cu şleahuri adânci şi pline de apă, trecea printr-un vad şi urca apoi, în ser­pentine largi, printre ultimele case ale satului, spre „Vila Domnului“, cum i se spunea prin partea locului casei pe care o închiriasem. Erau patru sau cinci kilometri până acolo şi mama l-a întrebat pe primar cine era proprietarul şi de ce îşi construise o casă atât de izolată. „Un ins bizar“, răspunse primarul într-o doară, după o scurtă reflecţie. „Ce înseamnă un ins bizar?“ i-am şoptit mamei, foarte uimit de cuvintele care ieşi­seră din gura ţăranului aceluia mătăhălos, care-şi înjura din când în când caii costelivi sau scuipa printre loitrele căruţei cu nepăsare. Înainte ca mama să-mi răspundă, primarul adăugă că vila aparţinuse unui „domn“ care venea aici o dată, de două ori pe an, la vânătoare. În restul timpului stătea goală şi lumea vorbea că ar fi plină de stafii. „Oameni proşti“, mai zise primarul. Dom­nul murise şi, cum nu avea urmaşi, vila trecuse în proprietatea comunei, care o reparase şi o închiria. În ultimii ani, de când cu războiul, nu mai avuseseră pe nimeni.

Între timp, drumul, tot mai plin de gropi, folo­sit arareori, ieşise deasupra, pe creastă. Satul rămăsese în vale. Câteva garduri părăginite se vedeau ici-colo. Iarba era necosită aproape pre­tutindeni. Era cald, aerul pâlpâia, şi din grădinile sălbăticite se auzea, ca un zbârnâit continuu, mişcarea milioanelor de insecte. În faţă, întunecată, pădurea de brad. Deodată, la o cotitură, răsări ca din pământ şi casa. N-o văzusem până atunci, pentru că era aşezată într-o poiană pe care creasta dealului ne-o ascunsese. Drumul cobora acum în pantă repede şi căruţa trosnea din încheieturi. Primarul abia îşi mai ţinea caii în frâu.

Casa părea destul de mare. Fără etaj, con­struită în întregime din lemn, cu obloane roşii la ferestre, peste care erau trecuţi drugi groşi de fier. Tata descuie uşa la intrare şi pătrun­serăm într-un hol imens, de unde se făceau celelalte camere, culoarele lungi, şi apoi alte camere. Mirosea a praf şi a aer închis. Mobila era veche, însă bine păstrată. Un pian cu coadă, Bösendorfer (cum descifrai pe plăcuţa murdară), ocupa peretele din fundul holului. Pereţii erau plini de tablouri şi de fotografii. În unele camere, înghesuiala era de nedescris. Abia dacă te puteai strecura printre paturi, dulapuri, comode, scrinuri, mese ori scaune de forme ciudate, cu tapi­ţeria uzată. Primarul ne spuse că multe camere fuseseră golite şi mobila strânsă în câteva care se încuiau mai bine, de teama hoţilor. Aripa din fundul casei era mai expusă, ferestrele n-aveau obloane şi, în câte o iarnă, uşile fuseseră sparte. Necunoscuţi, în trecere, sau ciobani de la stânele de pe munte dormiseră acolo. Administratorul casei locuia în sat şi urca doar o dată pe săptă­mână, iarna şi mai rar. În camerele din faţă nu putuse pătrunde nimeni, deşi găsiseră urme de topor pe obloane şi pe uşi. Primarul ni le arătă cu mândrie. Casa era o adevărată citadelă. „Ce de camere! se mira mama. La ce i-or fi trebuit atâtea?“ „Venea cu prieteni mulţi, răspunse pri­marul. Petreceau de obicei câte două săptămâni.“ „Cine era proprietarul, se ştie?“ întrebă mama.,,Nu se ştie, doamnă. Unii ziceau că e un ministru, alţii că e un bogătaş. Câţiva mai cred şi astăzi că e marele scriitor B… L-ar fi recunoscut nişte copii după pozele din cărţile lor de şcoală. Tot ce vă pot spune cu exactitate este că îl anunţa telegrafic pe administrator că urmează să vină «însoţit de prieteni», în jurul datei de cutare. Veneau tot­deauna în mai multe maşini. Pe vremea aceea drumul era în stare destul de bună şi maşinile răzbeau până sus. Era şi un adăpost, ca să nu le bată soarele. S-a dărâmat într-o iarnă din cauza zăpezii care îngreunase acoperişul. Putrezise, se vede, şi lemnul. Rămâneau cam două săptămâni, timp în care mergeau după vânat în munte, con­duşi de câte un om, apoi se întorceau şi se odih­neau la vilă. Într-o dimineaţă, piereau. Cei din partea asta a satului auzeau maşinile sau vedeau praful răscolit. Pe toamnă, veneau iarăşi. Apoi, până primăvara, nu se mai ştia nimic. Într-un an, acum vreo zece, eram primar tot eu, am primit vizita unui domn, un avocat, cum s-a prezentat, care m-a anunţat că proprietarul murise şi că lăsase comunei noastre vila. El, avocatul, era însărcinat să ia câteva obiecte mărunte, de fami­lie, pe cât am înţeles, şi să ne predea actul de proprietate. Şi de atunci n-am mai auzit de pro­prietar. Am început să închiriem casa, dar merge greu, fiindcă e izolată. Iar de când cu războiul, nu mai urcă nimeni până la noi…“

În cele două camere mari, din faţă, ne-am instalat dormitoarele. În hol şedeam în zilele ploioase. Restul casei rămase neocupat, deşi din prima zi am făcut un inventar minuţios al tuturor încăperilor. Erau treisprezece, fără hol, culoare, bucătărie şi celelalte dependinţe. Mai bine de jumătate erau complet goale. Cel mai mult îmi plăceau trei camere din aripa dreaptă, singurele care dădeau una în alta, formând un fel de mic apartament izolat. Fereastra celei din urmă se deschidea spre pădure: puteai vedea poiana urcând în pantă lină spre cei dintâi brazi. Cândva, această cameră avusese o uşă exterioară, acum zidită. Nu se mai cunoştea decât conturul. Aici stăteam după-amiezele şi priveam pe geamul deschis cum creşte umbra pădurii până aproape de mijlocul poienii. Exact în acel loc erau o bancă şi o masă de lemn. Când umbra ajungea la ele, era seară de-a binelea. Iarba, în jurul casei, la fel de sălbăticită ca şi în rest, avea o culoare intensă, un verde ireal, ca şi cum cetina brazilor de pe culme s-ar fi oglindit în ea. Zilele de vară erau pe sfârşite, începuse să fie răcoare, mai ales seara, aşa că nu ieşeam aproape deloc după ce se întuneca. Uneori, cum ploua tot mai des, rămâ­neam la fereastră ore în şir, ascultând clipocitul apei. Iarba se închidea şi mai tare la culoare, absorbind atâta apă, şi valuri de ceaţă se sfârtecau de brazii izolaţi, târându-se până în poiană.

Într-o seară, când se făcuse tocmai ora de masă, am închis fereastra şi m-am îndreptat spre hol. Se întunecase aproape brusc şi, căutând pe dibuite uşile, m-am rătăcit probabil pe unul din culoare. Am dat peste o clanţă care părea să nu mai fi fost folosită de mult. Am simţit desluşit în palmă asprimea ruginei. Am apăsat-o şi a trebuit să împing din greu ușa, care se deschise scârţâind din balamalele neunse. M-am împiedicat de ceva care părea a fi un prag şi am simţit deodată un miros de aer închis, stătut, care mi l-a reamintit pe acela de la sosire. În clipa aceea am avut impresia că intrasem într-o cameră în care nu mai fusesem până atunci. M-am hotărât să verific a doua zi, pe lumină, cum stau lucrurile. M-am întors, trăgând uşa, aşa de preocupat de desco­perirea mea, încât, la masă, mama m-a întrebat, după ce m-a privit cu atenţie, dacă mă simt bine. A doua zi, mai devreme ca de obicei, eram sculat şi căutam camera în care nimerisem din întâm­plare cu o seară înainte. Ţineam minte clanţa ruginită şi pragul, indicii destul de clare, dar nimic în ordinea şi aşezarea camerelor nu arăta că una din ele ar fi rămas neexplorată. Umezeala de seară explică, probabil, impresia de rugină a alamei, iar praguri… praguri aveau şi alte camere. Terminasem cercetările când mi-a dat prin gând să număr încăperile. Ştiam perfect cum proce­dasem prima dată, aşa că nu mi-a fost greu să repet socoteala: erau paisprezece. Numărul mă uimi. Data trecută îmi ieşiseră treisprezece. Nu era nici o îndoială.

În aceeaşi zi, la masă, eram aşa de tulburat, încât mama îmi puse mâna pe frunte, să vadă dacă nu am temperatură, şi mă convinse să stau până a doua zi dimineaţa liniştit, în fotoliul-pat din hol, acoperit cu două pleduri. „O răceală“, zise ea. Şi hotărâtă, cum era, să prevină forme mai grave, nu vru cu nici un chip să asculte expli­caţiile mele. Care erau, ce-i drept, cam confuze, fiindcă realitatea nu i-o puteam mărturisi. A doua zi aveam însă cu adevărat temperatură, aşa că mai trecură câteva zile până când să-mi pot relua cercetările. Într-o după-masă, când primii îngă­duinţa de a mă da jos din pat, numărai din nou toate camerele: erau cincisprezece. Tremurând tot, de emoţie, nu mai avui curajul să intru singur în fiecare din ele şi o rugai pe mama (sub pretext că mă simţeam încă slăbit) să se plimbe cu mine prin casă. Cum intram într-o cameră, încercam să ghicesc mirosul acela specific de aer închis. Zadarnic însă. Atunci îmi veni o idee. Deschisei peste tot ferestrele şi a doua zi luai explorarea de la capăt. Erau, acum, şaisprezece camere, dar una dintre ele avea fereastra închisă şi un aer vechi, neprimenit de multă vreme. O chemai pe mama şi o întrebai dacă uitasem aseară să deschi­dem fereastra. „Probabil“, zise ea, nu prea mirată. Se duse la geam, se chinui un timp până reuşi să-l deschidă, ceea ce mă făcu să cred că fereas­tra aceea nu mai fusese deschisă niciodată până atunci, apoi se şterse de praf pe mâini şi ieşi.

Rămas singur, continuai să mă uit pe fereastră fără să văd de fapt nimic un timp. Când îmi revenii, era spre seară. Descoperii un peisaj foarte cunos­cut: pădurea, banca şi masa de lemn din poiană. De necrezut! Ştiam că locul acesta nu se poate vedea decât din camera unde îmi plăcea să stau înainte ca inexplicabila întâmplare şi boala să mă fi ţintuit la pat. Eram sigur de asta. Îmi alesesem camera din acest motiv. Privii atent fiecare amă­nunt: era neîndoielnic aceeaşi cameră. Lângă geam, fotoliul pe care-l adusesem din hol. Deodată, tresării: uşa zidită pe care o observasem de la început era acum o uşă ca toate uşile. Asta este! strigai în gând. Dacă o s-o deschid, o să intru într-o cameră la fel cu aceasta, din care o altă uşă o să mă ducă într-o a treia. Şi aşa mai departe, la infinit.

Revelaţia mă copleşi. Casa nu era, cum cre­deam cu toţii, o casă obişnuită. E limpede că nici proprietarul ei nu fusese un om obişnuit. Casa îşi sporea numărul de încăperi de câte ori era locuită. Când nimeni nu stătea în ea, ultima uşă se zidea şi casa se închidea în ea însăşi pentru un timp. Alergai să vorbesc mamei despre desco­perirea mea. O găsii în hol, de vorbă cu primarul, care venise, ca de obicei sâmbăta, cu provizii. Mă gândii să le fac o surpriză şi-i rugai, pe un ton care încerca să fie foarte firesc, să vină cu mine. Pe drum, îl întrebai pe primar câte camere are casa, după ştiinţa lui. „Păi…, mormăi el, luat prin surprindere, să tot aibă opt sau zece, exact nu ştiu. Proprietarul n-a terminat o aripă şi, fiindcă apucase să facă uşa, a zidit-o la loc.“ „Nu-i ade­vărat!“, strigai eu cât mă ţinea gura. Primarul şi mama se uitară la mine uimiţi. „Ce nu-i adevă­rat?“ întrebă mama blând, ca atunci când sunt bolnav şi se fereşte să mă contrazică, de teamă să nu-mi crească temperatura. „Nu-i adevărat că e zidită“, strigai eu, arătând-o triumfător cu dege­tul, din prag. Trecură câteva secunde de linişte. Îmi pocneau urechile. Pe fereastra deschisă năvălea aerul tare al serii din poiana acoperită de umbra pădurii până la banca de lemn. În stânga ei se vedea foarte bine, în perete, o veche uşă zidită.

(1975)

(sursa foto: pxhere.com)