Nicolae Manolescu 
17 decembrie
Am fost convins până deunăzi (şi toţi ai mei m-au întărit, când au avut prilejul, în respectiva convingere) că nu-i semăn deloc Tatei. Trăsăturile mele somatice şi psihice ar veni dinspre partea bunicului matern, fratele meu fiind acela care l-a moştenit pe Tata.
Tata a fost un bărbat aproape blond, cu ochi albaştri, relativ scund, îndesat şi puternic, deşi nu gras. A fost toată viaţa lui un om foarte serios. Lipsa lui de umor se datora faptului de a fi fost, cum se zice, un om dintr-o bucată, care nu glumea cu lucrurile grave, şi care, deoarece era înclinat să considere că toate lucrurile din lumea asta sunt grave, glumea foarte rar. Avea o fire închisă, neexpansivă. Despre sentimentele lui nu ne puteam face o idee decât indirect, prin grija pe care o purta celor apropiaţi, împinsă, în ce ne privea pe noi, care îi eram cei mai apropiaţi, până la un devotament absolut. S-ar fi sacrificat pe sine fără nici o ezitare pentru noi. Aşa a fost şi tânăr, când trebuia să se îngrijească de o mamă văduvă şi de o soră mai mică aflată în şcoli; aşa a fost, după ce s-a căsătorit, până la moarte, faţă de familia lui. Era un om reţinut şi care părea calm. Se stăpânea atât de bine, încât Mama a descoperit cu uimire, după vreo treizeci de ani de la căsătorie, când el a avut un accident care i-a măcinat o parte din voinţă, că era de fapt nervos şi impulsiv. Neconciliant şi neconcesiv, judeca pe mulţi cu o asprime care, la bătrâneţe, devenise şi niţeluş jenantă. Te trezeai cu el criticând (şi pe ce ton!) pe cineva care abia ieşise pe uşă şi cu care era prieten dintotdeauna. A citit enorm, dar n-a vorbit niciodată despre cărţi, aşa că nu-i cunosc nici gusturile, nici concepţia, dacă avea una, în materie de literatură, iar în privinţa celorlalte arte a fost mai degrabă nepăsător. I-ar fi plăcut să fie profesor de matematică, dar împrejurările l-au dus la filosofie, pentru care nu avea, hotărât, nicio vocaţie. A fost însă (aceasta fiindu-i specialitatea adevărată) un pedagog de primă mână, de care miile lui de elevi îşi aduc cu siguranţă aminte. Mai presus de toate, aş spune despre Tata că întrupa ideea de om cumsecade, extrem de generos, de cinstit şi de bun. Toate poveştile lui (şi îndeosebi la bătrâneţe se complăcea să-şi povestească viaţa, punând în asta nu numai o memorie perfectă, dar şi un anumit har) reţineau, din imensul număr de oameni întâlniţi, mai ales pe cei cumsecade. Ele mi se păreau, din acest motiv, puţintel didactice. Până când mi-am dat seama că Tata se proiecta pe sine în unii dintre cunoscuţii săi de odinioară şi nu mai avea ochi decât pentru faptele lor bune. La cei răi se referea în treacăt: ei erau la fel de simpli, în ticăloşia lor fără pată, ca zmeii sau balaurii din poveste. Acest maniheism caracteriza destul de bine spiritul tatălui meu. El a crezut totdeauna în valorile morale. N-a fost un om religios. Niciodată, nici în ultimele săptămâni, când simţea, bănuiesc, că va muri, n-a cerut să fie chemat preotul sau nu ne-a sugerat că ar dori să-l înmormântăm într-un anumit loc sau într-un anumit fel. Dezinteresat complet de cele veşnice, punea un preţ enorm pe cele omeneşti şi ar fi vrut să trăiască numai printre oameni de treabă.
Multe din aceste însuşiri le recunosc la fratele meu. Cât despre mine, m-am socotit totdeauna altfel decât Tata, măcar în nuanţe sau în combinaţia lor, dacă nu neapărat în ce este esenţial. Rămânând câteva zile la Sibiu, cu Mama, după înmormântare, am cercetat împreună lucrurile Tatei şi ne-am gândit la destinaţia pe care s-ar fi căzut să le-o dăm. E vorba, cum se poate ghici, de cămăşile, costumele, pantofii, de un pardesiu nou şi de un palton vechi, ca şi de celelalte obiecte de îmbrăcăminte, fiindcă altă avere Tata n-a avut, exceptând două-trei mii de cărţi, cum n-am nici eu, cum n-are niciunul dintre ai noştri. Şi am constatat, uluit, că Tata şi cu mine avem exact acelaşi număr la gulerul cămăşii, la pantofi, aceeaşi lăţime a umerilor şi aceeaşi lungime a mâinilor, cu alte cuvinte, că hainele, pantofii ori cămăşile lui păreau făcute pentru mine. Eu sunt doar mai înalt cu câţiva centimetri. Această asemănare fizică mi-a tulburat profund ideea primită a deosebirii dintre noi. Mi-am spus că natura lucrează adesea cu mijloace ce ne rămân ascunse sau că ea ne induce uneori în eroare. Nu mai pot fi acum deloc sigur că nu-i semăn Tatei şi în alte privinţe, la fire, la temperament, la caracter.
[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]
Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.
