Trei întâmplări cu obiecte

Viaţa omului seamănă cu o partitură muzicală, spune Milan Kundera în L’insoutenable légèreté de l’être. Călăuzită de sensul frumuseţii, fiinţa umană transpune evenimentul fortuit într-un motiv necesar al partiturii vieţii lui. Nimic nu este mai romanesc decât coincidenţa dintre accidentul de tren, la care Vronsky şi Anna asistă, la prima lor întâlnire, şi moartea Annei, la sfârşitul romanului lui Tolstoi, sub roţile unui tren: cu condiţia, adaugă Kundera, ca romanesc să nu însemne pentru noi ceva inventat, artificial, fără legătură cu viaţa: „Căci însăşi viaţa omului se alcătuieşte în felul acesta… Nu putem reproşa romanului că se arată fascinat de misterioasele întâlniri ale hazardului, dar putem reproşa cu îndreptăţire omului de a fi orb la aceste hazarduri ale vieţii cotidiene şi de a-şi priva existenţa de dimensiunea frumuseţii”.

Despre frumuseţea hazardului cotidian, mi-ar plăcea să vorbesc la nesfârşit.

Să vedeţi ce mi s-a întâmplat deunăzi. Chiar dacă pare de necrezut, este realitatea pură. M-am dus să-l văd pe prietenul meu Z. Am discutat o vreme à batons rompus în faţa unei ceşti de cafea. Am dat să-mi aprind o ţigară, dar am constatat că uitasem acasă bricheta mea galbenă Cricket (o banală brichetă rotundă, cum are toată lumea, reîncărcată periodic la o dugheană din piaţă). Mi-am amintit că o lăsasem pe noptieră, împreună cu un pachet de ţigări aproape gol. Aşa că am folosit bricheta prietenului meu, care se deosebea de a mea doar prin culoare. La înapoiere, în drum spre casă, într-o împrejurare pe care n-are rost s-o evoc acum, am vrut să fumez şi mi-am dat seama că-mi însuşisem, printr-un gest reflex la fumători, bricheta albastră a lui Z. Mi-am aprins ţigara şi am vârât bricheta în buzunarul hainei, cu gândul de a o restitui cu prima ocazie. Am auzit un sunet metalic. Am fost destul de surprins să descopăr, în acelaşi buzunar, bricheta mea galbenă, pe care o crezusem uitată acasă. Am pus-o la loc şi mi-am văzut de drum. Acasă, abia intrat, în timp ce-mi scoteam haina, ochii mi-au căzut pe noptieră: bricheta galbenă se afla acolo, pe pachetul de ţigări Snagov. Intrigat, mi-am inspectat repede buzunarul unde o pusesem cu o oră mai înainte. Nimic. Am scotocit şi prin celelalte. Tot nimic. Am întors cu gura în jos şi am scuturat energic sacul de umăr pe care îl avusesem asupra mea. Nici urmă de bricheta galbenă. Unicul exemplar pe care, de altfel, îl posedam şedea liniştit pe noptieră. Cum ajunsese acolo? Pe stradă, mi se năzărise oare că o văd? Am telefonat lui Z. să-i spun istoria şi să-l informez totodată că bricheta lui albastră este la mine. Z. m-a ascultat şi a început să râdă: „Lasă glumele – mi-a zis – chiar în clipa asta îmi aprind o ţigară cu bricheta pe care pretinzi că mi-ai luat-o”. Complet nedumerit, am vrut să am neîntârziat dovada, dar bricheta albastră era de negăsit. Pur şi simplu nu se mai afla la mine. Revenise la proprietarul ei. Pe ce cale, habar n-am. După cum nu înţeleg pe ce cale ajunsese înaintea mea acasă bricheta galbenă. Aş fi convins că am avut o dublă halucinaţie, dacă aş putea să-mi explic cu ce îmi aprinsesem ţigara pe când mă aflam pe stradă.

Reflectând (nu e chiar termenul potrivit) la cele petrecute, mi-a venit în minte o întâmplare oarecum asemănătoare a străbunicului meu matern, celebră de mulţi ani în familia noastră. Având unele afaceri în capitală, străbunicul meu s-a urcat într-o zi în tren la Râmnicu-Vâlcea. S-a instalat în compartimentul de clasa întâi (era un domn, nu bogat, dar care se respecta), iar conductorul vagonului i-a aşezat geamantanul în plasă şi alături umbrela, pe care străbunicul meu voia s-o ducă la un meşter cunoscut lui de pe Calea Moşilor, ca să-i înlocuiască două spiţe rupte. La Piteşti, în compartiment a intrat un pasager în vârstă, cu înfăţişare de negustor, care avea o umbrelă identică. Cei doi domni şi umbrelele lor au călătorit împreună până la Bucureşti. De la gară, străbunicul meu s-a dus la hotel şi, de acolo, la meşterul cu pricina. Vă daţi seama, nu e aşa, ce a urmat? Desfăcând umbrela, meşterul a constatat că este în perfectă stare. Până aici lucrurile sunt simple. Cei doi călători schimbaseră din neatenţie umbrelele. Nu mă întrebaţi cum s-a putut întâmpla una ca asta. Să adaug că suntem, încă, în domeniul posibilului. Mai departe însă lucrurile devin absolut de neînţeles. Isprăvindu-şi treburile în capitală, străbunicul meu a luat trenul îndărăt spre Râmnicu-Vâlcea şi şi-a pus geamantanul şi umbrela în plasă, bucuros că e singur în compartiment. La Piteşti (iarăşi!), s-a urcat un domn, de data asta foarte tânăr, care avea (şi el!) o umbrelă la fel cu a străbunicului meu. Într-o epocă în care standardizarea nu atinsese cotele de astăzi, dubla coincidenţă are de ce să ne uimească. Cel mai uimit a fost, fireşte, străbunicul meu care, până la Slatina, unde a coborât tânărul, nu şi-a luat ochii de pe el: nu cumva să pună mâna pe umbrela lui. La Slatina a respirat uşurat. În gară, la Râmnicu-Vâlcea, ploua. Până la trăsură erau câţiva zeci de metri, dar un domn de altădată (care se respecta) nu făcea niciun singur pas prin ploaie fără umbrelă. În timp ce conductorul încredinţa unui hamal geamantanul, străbunicul meu şi-a deschis umbrela. Stupoare: mătasea umbrelei atârna câş din cauza a două spiţe rupte. O coincidenţă treacă-meargă, dar găsesc că două sunt cam multe. Şi cum tot ce se repetă trebuie să aibă o semnificaţie, tare aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu umbrela străbunicului meu.

Relatând eu cele două poveşti fratelui meu (care şi-o amintea şi el pe cea cu umbrela), am aflat o a treia, în care protagonista e tot o umbrelă. O întâmplare mai puţin misterioasă, dar plină de haz, pe care merită să v-o spun. E vorba de un coleg al fratelui meu (sau cam aşa ceva) care avea obiceiul să-şi ia cu el umbrela în fiecare dimineaţă, când pleca la slujbă, indiferent de vreme. Drumul era mereu acelaşi. Trecea întâi pe la tutungerie, cumpăra ziarul şi ţigările, se urca apoi în tramvai, pentru două staţii, fără să se mai aşeze pe scaun, dar, ca să poată răsfoi gazeta, îşi atârna umbrela de bara metalică de la spatele vagonului. Asta, zi de zi, săptămână de săptămână. Până într-o dimineaţă, când a avut o surpriză: vrând el să-şi recupereze umbrela, la coborâre, un călător a revendicat-o ca fiind a lui. Om delicat, colegul fratelui meu n-a protestat şi s-a dus (prima oară în viaţa lui) la slujbă fără umbrelă. Emoţia trebuie să-i fi fost la fel de mare ca a lui Titu Maiorescu într-o împrejurare faimoasă (consemnată în jurnalul intim) când s-a întors de la tribunal acasă fără pălărie. Fireşte că, după program, a mers ţintă la un magazin şi şi-a cumpărat o altă umbrelă. În dimineaţa următoare, cu umbrela cea nouă pe braţ, a trecut pe la tutungerie. Tutungiul a scos de sub tejghea ziarul şi pachetul de ţigări obişnuit, dar şi umbrela pe care se vede treaba că slujbaşul o uitase cu o zi înainte. Nedumerit, dar satisfăcut, omul i-a mulţumit şi, în tramvai, a agăţat de bară două umbrele în loc de una. Când să desfacă gazeta, a auzit o voce ironică „De data asta, ha, ha, ai găsit unul pe care să-l fraiereşti!” Era călătorul din ziua precedentă. Ruşinat, cu obrajii în flăcări, colegul fratelui meu a sărit pur şi simplu din tramvai la prima staţie şi şi-a continuat drumul pe jos. Nu ştiu dacă a mai apucat să ia şi umbrelele cu el.

(1984)

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto: chrisjensen.com)