Nicolae Manolescu 
Un adolescent aşteaptă o scrisoare de la fata pe care o iubeşte. E vară, vacanţă, fata se află undeva în munţi, cu părinţii care lucrează acolo. I-a promis că-i va scrie la prietena ei, Tania. Băiatul se duce aproape zilnic la Tania. O strigă şi apoi stă sprijinit de gard, privind casa ce se întrezăreşte la câţiva zeci de metri, dincolo de o grădină cam părăginită. Tania întârzie, ca de obicei, să se arate. Dacă nu vine imediat, se gândeşte băiatul, înseamnă că n-a primit nicio scrisoare. Sau, poate a luat-o prin surprindere şi trebuie să se îmbrace. O fată, nu-i aşa, nu se întâlneşte cu un băiat, chiar dacă nu e iubitul ei, decât după ce-şi face toaleta. Şi asta ia totdeauna timp! Simte că se înfurie. Ca să-şi schimbe ideile, îşi aminteşte că, data trecută, când a chemat-o, Tania a ocolit pe potecă în loc s-o apuce de-a dreptul prin iarbă. Şi a venit cu mâna goală. Dacă şi acum va ocoli prin acelaşi loc, înseamnă… Dar dacă scurtează drumul? Tania apare, în fine, şi, fireşte, vine pe potecă, fără grabă. Ce şleampătă e fata asta, Dumnezeule! Cu părul ăla câlţos, neîngrijit, cu mâinile prea lungi! Şi ce rochie oribilă! Nu aduce nicio scrisoare. E, în schimb, convinsă că Laura (ah, Laura!) nici nu ar fi avut vreme să scrie. Până a ajuns acolo, în munţi, până s-a obişnuit… Poşta e în general mizerabilă! Laura i-a spus de altfel că scrisorile se ridică doar de două ori pe săptămână, marţea şi vinerea, iar ea a plecat într-o miercuri, aşa că… Nici ei, Taniei, nu i-a scris. Băiatul se gândeşte că Tania vrea să fie drăguţă, dar face gafe. Cum adică să-i fi scris Taniei întâi? Ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, Tania explică precipitat că trebuia, sigur, să-i scrie şi ei, măcar de politeţe, s-o roage să transmită mesajul. Are dreptate. Băiatul se linişteşte puţin. Îşi închipuie cutia poştală de pe şantier, scrisorile gata să dea pe dinafară. Imaginea asta îl înveseleşte şi-i propune Taniei să se plimbe cu el.
Altă dată. N-a primit nimic. Leneşă la scris e şi Laura asta! De altfel, el avea unele bănuieli mai de mult. În afara unor bileţele laconice, nu i-a scris niciodată. El, în schimb, ce risipă de hârtie! Se plimbă cu Tania prin oraş. Tania pare tristă astăzi. Nu cumva îi ascunde ceva? Întrebări discrete. Nu, are ea motivele ei. Băiatul se simte bine în rol de confident, chiar dacă Tania nu e prea vorbăreaţă: secretele unei fete sunt totdeauna plăcute pentru un tânăr. Orgoliu. Îi face, oricum, plăcere să se vadă cu Tania şi s-o asculte. Seara, acasă, analizează lucrurile mai cu atenţie. Tania n-are, evident, farmec, dar e inteligentă, prietenoasă. Pe lângă Laura, care e mândră şi cam indiferentă, Tania e o companie agreabilă. Dar iubirea e iraţională! În chip obscur, băiatul are intuiţia că nu numai micile confidenţe îl atrag la Tania, ci şi faptul că ea o reprezintă pe Laura. E, aşa zicând, „delegata” ei. O poartă în sine, magic, pe Laura; dar o Laura bună, docilă, accesibilă. Băiatul pune aproape inconştient iubirea lui pentru cealaltă pe o bază de relaxare foarte plăcută. Într-o duminică, merg împreună în pădurea din marginea oraşului. Lume, agitaţie, acordeoane. Beau pepsi, se plimbă cu barca. La întoarcere, băiatul îşi dă seama că nu s-a gândit aproape deloc la Laura toată ziua. Îşi dă seama de asta tocmai când Tania aduce vorba despre ea. Nu e chiar plictiseală pe şantier, spune fata, Laura lucrează la o bibliotecă publică, duminica dansează la balul organizat de conducerea întreprinderii. Gelozie surdă. Se desparte repede şi cam nepoliticos de Tania, care îl priveşte mirată.
A doua zi însă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, o caută şi se duc la ştrand împreună. Soare. Căldură. Tania înoată mai bine decât el. Încearcă s-o ajungă din urmă, dar i se taie răsuflarea şi iese. Tania vine şi ea pe marginea bazinului. Stau, cu picioarele în apă, şi pălăvrăgesc. Ea râde şi, deodată, îl împinge în apă. O trage de picioare, la rândul lui, şi se bălăcesc un timp. O scoate la soare, pe braţe, cavalereşte.
După câteva săptămâni, Tania îi spune că a primit câteva rânduri de la Laura. Nu, lui nu i-a scris încă, dar o să-i scrie. Şi mai e ceva: o invită pentru trei-patru zile pe şantier. Băiatul mai mult ghiceşte conţinutul scrisorii, expansiunea Laurei, pe care o ştie atât de bine, entuziasmele ei subite pentru orice idee nouă care-i trece prin cap, vai, ce bine o să fie când va fi cu Tania, o să se învoiască de la bibliotecă şi… Băiatul e trist. Tania însă pare a-i ascunde cu adevărat ceva, de data aceasta. Îi pune la încercare răbdarea. Da, da, Laura precizează în scrisoare că-i va ieşi prietenei în întâmpinare şi că poate să-l ia şi pe băiat cu ea. Nu până sus, părinţii ei n-ar fi de acord cu vizita lui, dar se vor vedea totuşi, undeva, în drum. Băiatul îşi imaginează fulgerător întâlnirea. Fac planuri pentru plecare. Se simt absorbiţi de idee. A treia zi pleacă, devreme, cu trenul. Soarele nici n-a răsărit. Tania are cu ea un mic sac de voiaj. Coboară într-o haltă pustie. Aşteaptă un autobuz. Între timp vizitează satul. El cumpără două „Eugenii” pe care apoi le ronţăie (cam uscate, nu?); beau apă de la o fântână cu roată. El trage găleata, ea îl priveşte. În autobuzul care soseşte în cele din urmă, sunt aproape singuri. O ţărancă, doi forestieri, un vânător. Stau alături şi se uită la dealurile din jur. Tania scoate nişte mere din sacul ei, ecosez, de pânză groasă. Glumesc, râd, mănâncă. Într-un acces de veselie, Tania pune capul pe umărul lui. Timpul trece foarte încet. Se simt bine pe acest drum ce pare fără sfârşit.
Titlul ar putea fi Spre Laura.
În Cele patru labirinturi, un scriitor cunoscut dispare fără urmă.
A telegrafiat unui prieten ca să-l invite în orăşelul unde locuieşte de multă vreme, retras şi singur. Prietenul a găsit uşa deschisă, dar casa goală. Nimic, niciun mesaj. Venit de la gară, după un drum lung, aşteaptă neliniştit. Se agită prin casă. Bea o cafea. Fumează. Îşi aruncă o privire pe masa de lucru: citeşte pe coperta unui manuscris gros titlul Labirintul. Îl răsfoieşte. Pare neterminat. Nu, nu e neterminat pur şi simplu, ci lăsat aşa, fără ieşire. Prietenul îşi aminteşte câteva lucruri despre scriitor, întâlniri, convorbiri. Retrospectiva e confuză, dar ea îi sugerează deodată unele puncte neclare din viaţa celuilalt. Ce labirint a fost viaţa lui erotică! Îi ştie mai multe aventuri, toate ciudate, încurcate, fără soluţie. E din ce în ce mai tulburat şi se decide să facă doi-trei paşi în orăşelul pe care nu l-a vizitat niciodată. Trebuie, nu e aşa, să cunoşti locul în care trăieşte un scriitor, el explică multe.
Un orăşel ce pare ca oricare altul. E spre seară şi prietenul întârzie un timp pe strada principală. Scriitorul nu e nicăieri: nici la poştă, nici la cafenea, nici în parc. O stradă în pantă îi conduce paşii în cartierul vechi. Grădini, vile, ca din alte timpuri. Îşi dă seama că s-a rătăcit. Toate străzile sunt la fel, nu mai ştie pe unde a venit. Se enervează şi, cum nu e nimeni să-l informeze, se depărtează tot mai mult de centru. Se așază furios pe o bancă de piatră şi-şi aprinde o ţigară. Ce pustietate! Ce plictiseală! Îşi aduce aminte că, nu o dată, critica a reproşat scriitorului retragerea lui, ignorarea vieţii bogate din jur. Iată: avea dreptate! Cum poţi să scrii într-un orăşel ca ăsta? La ce viaţă ţi-e dat să participi, zi de zi! Acest real labirintic… Cuvântul din urmă îi sună cunoscut. E a treia oară azi când se loveşte de el. Da, cum să scrii despre nimic? Se zvonise că scriitorul lucra la un roman despre oraşul în care trăia. Ce prostie! Nu s-ar petrece nimic în el! Labirintul: nu cumva acesta e romanul? Insinuările criticii că autorul îşi restrânge sfera de inspiraţie din ce s-or fi născut? Prietenul, el, nu e critic, dar înţelege totuşi că o plimbare ca aceea silită pe care a făcut-o nu-i de ajuns ca să judece un oraş, o lume. Ţine minte că, agasat, scriitorul a răspuns cândva unui critic că orăşelul lui labirintic e de fapt un theatrum mundi; şi că nici Ulysse de Joyce nu conţine mai mult decât o zi din viaţa unui funcţionar care trăieşte într-un oraş asemănător. Aşadar, lumea poate fi cunoscută nu doar în întindere, ci şi în adâncime: e destul să mergi până la capăt în adâncul unui singur loc de pe suprafaţa acestei lumi. Acolo e totul. Trebuie doar să ştii să vezi. Să explici, să ieşi la lumina unor semnificaţii. Căci arta romanului e şi ea un labirint… Din nou labirintul, Dumnezeule! Un labirint, deci, în care scriitorul intră, condus de firul Ariadnei. Ce monştri îl pândesc oare? Şi ieşirea? Într-un roman al lui Durell această ieşire dă pe o insulă stâncoasă, deasupra mării infinite.
Prietenul se ridică repede de pe bancă şi aleargă pe străzi. Găseşte într-un târziu casa scriitorului. Uşa deschisă. Lumina stinsă. Nimeni. Cum se aştepta, de altfel. Pe masa de lucru, acelaşi roman neterminat intitulat Labirintul.
(1978)
[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]
Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.
