Nicolae Manolescu 
A doua zi după succesul lui Hernani, tânărul V. Hugo (care la 15 ani adoptase deviza: „Etre Chateaubriand ou rien”) primeşte din partea bătrânului Chateaubriand o scrisoare: „Je m’en vais, Monsieur, et vous venez”. Cum să nu te gândeşti la Alecsandri care, la finele aceluiaşi secol, va scrie cunoscutul vers referitor la Eminescu: „La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”?
Excomunicat cu tam-tam de Breton din mişcarea suprarealistă, Salvador Dali a declarat: „La différence entre les surréalistes et moi c’est que moi je suis surréaliste!” Astăzi nu mai încape nici o îndoială că lucrurile stăteau chiar aşa. Nu e singurul paradox devenit banalitate al acestui geniu paradoxal.
„Nous dînons avec Flaubert chez les Charles Edmond. La conversation tombe sur ses amours avec M-me Colet… Point d’amertume, point de ressentiment du reste chez lui contre cette femme, qui semble l’avoir enivré avec son amour de folle furieuse etc.” Există oare ceva mai plictisitor decât Journal-ul fraţilor Goncourt?
Ce omagiu mai mare şi-ar putea dori un scriitor decât acela pe care Proust l-a adus lui Flaubert (răspunzând unui sever articol scris de Thibaudet): „Am fost uimit, trebuie s-o mărturisesc, văzând cum este considerat prea puţin înzestrat pentru scris un autor care, prin folosirea pe de-a-ntregul nouă şi personală a perfectului definit şi a perfectului nedefinit, a participiului prezent, a anumitor pronume şi prepoziţii, a reînnoit aproape tot atât de mult felul nostru de a vedea lucrurile pe cât a reînnoit Kant, în categoriile sale, teoriile cunoaşterii şi ale realităţii lumii exterioare”.
Proust compară pastişa cu o apăsare pe pedala pianului, pentru a prelungi sunetul…
În Navigatorul sălbatic a lui Villiers de l’Isle Adam e vorba despre o insulă complet izolată de lume pe care înflorea, dacă pot spune aşa, o rasă menită să rămână mediocră. Ca să asigure perpetuarea acestui dar preţios, locuitorii au adoptat o lege fundamentală, numită a capetelor pătrate: ea obliga pe toţi părinţii să preseze capetele copiilor, la naştere, cu ajutorul unor şipci, până la a le da respectiva formă. Un tânăr scapă, nu se ştie cum, de această obştească hotărâre şi, dus de capul său rotund, descoperă că pământul nu se sfârşeşte cu insula lui. Profitând de un curent favorabil, el ajunge cu o ambarcaţiune într-un mare oraş unde e ucis de nişte marinari beţi, care, induşi în eroare de pielea lui neagră, îl cred însuşi diavolul. Când se află pe insulă de nenorocire, regele decretează pedeapsa cu moartea pentru toţi părinţii care vor mai încerca de atunci înainte să se sustragă legii capetelor pătrate şi ordonă totodată să se ridice un monument cu inscripţia: „În memoria lui Tomolo Kéké, masacrat de sălbatici”.
În Praştia lui Ernst Jünger, temei pedagogice, nelipsite din romanul german, i se adaugă o alta, specifică autorului Falezelor de marmură, tema manipulării. Adolescentul Teo Quarisch îşi face din Clamor şi din Buz „gărzile” personale, îi împinge pe cei doi băieţi la „filaje” şi pune cu ei la cale un plan de luare în stăpânire a grădinii lui Unger, de unde urmează să alunge, folosindu-se de praştie şi de alte vicleşuguri, pe vagabonzii şi pe soldaţii care se întâlneau acolo cu iubitele lor. Trei copii vor să cucerească o grădină oarecare: dar ei se organizează ca şi cum ar fi la mijloc o cetate. Doar obiectivul diferă, nu şi tehnica. Jünger o spune limpede într-un loc. Iar rolurile sunt distribuite ca în toate marile cuceriri ale unor locuri sau ale unor oameni: Quarisch e conducătorul, omul cu simţ practic; Clamor e visătorul, artistul, ideologul; Buz, unealta.
Îmi place să-mi imaginez spiritul mistic ca pe Blake, poetul englez, care, în copilărie, a fost cuprins de groază văzându-l o dată pe Dumnezeu aplecat la fereastra camerei lui.
Libertatea, Egalitatea, Justiţia, Faima şi alte personaje alegorice sunt femei. Tot nişte femei vedem înconjurând cu trupurile lor, de obicei pline, cărnoase, reprezentările în piatră sau în bronz ale unor iluştri bărbaţi politici. O femeie ţine deschisă cartea pe care se află scrise numele eroilor din primul război în monumentul de pe dealul Capela de la Râmnicu-Vâlcea. Mai multe femei îl întovărăşesc în eternitate pe Barbu Ştirbei, în Grădina Zăvoi, din acelaşi oraş, foarte asemănătoare de altfel cu acelea de care Tache Ionescu nu s-a despărţit până în clipa din urmă a statuii din faţa blocului Leonida din Bucureşti. S-ar crede că însăşi Alegoria este o zeiţă. Ceea ce mi-o face nesuferită nu este caracterul prea explicit al figurării unor nobile noţiuni prin nişte personaje atât de, cum să spun, terestre, ci faptul că, în alegorie, sculptorul, pictorul sau, de ce nu, spectatorul emoţionat şi pios par a găsi cât se poate de naturală cea mai evidentă artificialitate. Ce poate fi mai artificial decât un grup statuar în care un fost mare bărbat de stat, serios, ţeapăn şi respectabil, şi pe deasupra tiré à quatre épingles, primeşte din mâinile întinse sau din privirile duioase ale unor femei rubensiene, şi neapărat cu un sân dezgolit, ofranda misterioasă a unei împietrite recunoştinţe? Pe de altă parte, nu încape îndoială că alegoria este o oficializare a legăturii dintre frumos, bine şi adevăr. Cine să fie aceste zeităţi corpolente aşezate la picioarele eminenţilor oameni? Te gândeşti imediat – ce oroare! – că ele sunt menite să reprezinte, de exemplu, ideea de Ţară, pe femeile şi pe fiicele ei. Le priveşti cu atenţie şi vezi că suferă de o obscenitate pe care puţinătatea straielor o sugerează infinit mai bine decât ar fi putut-o face corpul gol. Aproape că îţi vine s-o ierţi pe Madame de Maintenon care i-a pus pe pictorii de la curtea lui Louis XIV să „îmbrace” femeile din tablourile alegorice clasice, aşa încât tinerele care înconjurau carul triumfal al nu ştiu cărui Henric s-au pomenit peste noapte înveşmântate după moda romană. Din nefericire, Madame de Maintenon a reuşit doar să facă să pară şi mai ridicole respectivele tablouri. Ceea ce dovedeşte, la urma urmei, că neşansa alegoriei nu ţine de corpurile, mai mult sau mai puţin îmbrăcate, destinate să simbolizeze spiritul, ci de spiritul în care ea concepe acest simbolism.
