Nicolae Manolescu 
29 octombrie
Dimineaţă (după ce am mâncat obişnuitul castron cu mere rase, puţină brânză şi zahăr vanilat) stau tolănit pe canapea cu scrisorile lui Svevo în braţe şi mă delectez cu ironia lor atât de cultivată, încât le face să pară – cum şi sunt – din alte timpuri. Cine mai pune astăzi în scrisori – închipuindu-ne că se mai scriu asemenea scrisori – răbdarea şi umorul lui Zeno? Scrisorile pe care din când în când le scriem sunt: 1) scurte; 2) de „afaceri”; 3) fără valoare literară. Restul comunicării se efectuează prin telefon, care, oricât de scump a devenit, se dovedeşte plicticos tocmai prin redundanţa comunicării. O convorbire telefonică reprezintă cea mai… grăitoare dovadă, pe de o parte, de lipsa spiritului, pe de alta, de ineficienţă economică. În loc să conţină mesaje simple şi clare (de tipul acelui „alo!” aşa de diferit de formulele variate şi personale din scrisori), se pierd în zădărnicii. Dacă cineva ar culege vreodată convorbirile noastre telefonice într-o carte, ce delicios de absurdă antologie ar ieşi! Scrisorile sunt un gen aristocratic par excellence, datorate unor oameni care dispun de timp berechet. Plăcerea de a le aşterne pe hârtie e un otium, la antipodul burghezului negotium, care se satisface cu depeşe şi telexuri şi telefoane. Scrii scrisori fiindcă timpul îţi prisoseşte, nicidecum fiindcă îţi lipseşte. Corespondezi numai când n-ai treabă. Şi, apoi, o scrisoare nu ţine loc de nimic, nu înlocuieşte întâlnirea ori telefonul, nu e un succedaneu de conversaţie. Madame de Sévigné nu scria fiicei ei şi nici Benjamin Constant doamnei de Récamier fiindcă n-aveau alt mijloc de comunicare, ci din plăcerea de a scrie scrisori. Tocmai de aceea devine corespondenţa literatură, în măsura în care fondul ei – mărturisiri, informaţii, declaraţii etc. – constituie doar pretextul de a scrie scrisorile. Ca orice artă, şi aceasta e gratuită.
