Nicolae ManolescuNicolae Manolescu
24.01.2019

O familie de dascăli

Fac parte dintr-o familie de dascăli. Am mai vorbit despre ce a reprezentat şcoala pentru mine încă din copilărie, când eram convins că-l pot învăţa pe fratele meu, cu doi ani şi jumătate mai mic, ceea ce ne învăţa învăţătorul nostru de la primară, despre mirosul de neuitat al motorinei de care era impregnată podeaua clasei sau despre inefabila calitate a cretei aplicate pe tablă.

M-am dus de la început cu plăcere la şcoală. Nu ţin minte să fi simţit vreodată nevoia să chiulesc. Temele mi le-am făcut întotdeauna cu plăcere şi înainte de orice altceva. Cred că reputaţia de elev foarte bun de care mă bucuram era meritată, chiar dacă unele materii îmi ridicau probleme greu de rezolvat. Structura şcolii era de aşa natură, încât n-am avut parte de nici un examen până în anul I de facultate. Cum am mărturisit deja, am fost cruţat, prin jocul împrejurărilor, până şi de concursul de admitere la facultate, care pe atunci era obligatoriu. Nu mă pot lăuda că aş fi grozav de conştiincios. Doar când fac ceva cu plăcere dovedesc conştiinciozitate. Sau când mă simt responsabil de ce fac. Mai presus de toate, anii de şcoală mi-au adus numeroase satisfacţii, în ciuda faptului că am fost silit să schimb de câteva ori şcoala, profesorii şi oraşul. A existat şi un avantaj în aceste schimbări: mi-am putut verifica, şi nu numai o dată, capacitatea de mă adapta şi de a convinge de însuşirile mele.

Dacă şcoala a avut mereu în ochii mei un mare prestigiu, faptul nu e străin de tradiţia familiei mele. Tata, mama, o soră a tatei şi bărbatul ei au fost profesori, ca şi un văr primar al tatei, pe numele lui, Andrei Oţetea. Şi dintre cei mai buni. Am asistat la ore ale mătuşii mele la şcoala din Sibiel, pe când numărul tot mai mic de elevi din sat o determina la aşa–numitul învăţământ simultan, cu două sau mai multe clase în acelaşi timp. Uşurinţa cu care se împărţea între nivele şi teme diferite mă umplea de admiraţie. Pe mama am avut-o profesoară de română în clasa a VI-a, a doua de gimnaziu de azi. Specialitatea ei fiind franceza, s-a „convertit” la română când orele de limbi străine s-au redus considerabil ca urmare a reformei din 1948. Elevii ei din seriile mai vechi, unii deveniţi celebri mai târziu, precum profesorul doctor Dinu Antonescu, şi-au amintit-o ca pe o profesoară excepţională. N-am de ce să le pun opinia la îndoială, nici cum s-o verific. La română nu era evident în elementul ei, aşa că se pregătea cu grijă şi n-avea nici cea mai mică problemă să mă… consulte, mai ales la gramatică, la care eram imbatabil de la 12-13 ani. Despre tata a scris, într-o lungă evocare, reluată într-o carte, Pavel Ţugui, care l-a avut profesor – pedagog la liceul şi internatul de la Cernăuţi, după primul război, unde tata şi-a început cariera. Mi-a făcut o imensă plăcere portretul pe care fostul lui elev i l-a schiţat după trei sferturi de secol.

Despre Andrei Oţetea am scris când a venit vorba de reînmatricularea mea în facultate, în 1959. Tot ce ştiu despre el ca profesor ştiu de la studenţi ai lui, ajunşi ei înşişi mai apoi mari dascăli de istorie. Ca student, îl vizitam des în locuinţa de pe strada Speranţei din Bucureşti. Îi cunoşteam pe dinafară programul de lucru, care mi se părea uimitor. Se trezea în fiecare zi, la cinci şi jumătate dimineaţa, se instala la birou, cu o ceaşcă enormă de cafea în faţă, citea, nota, scria, până la opt, când făcea un duş, se bărbierea şi lua un mic dejun frugal. La nouă era la Institutul de Istorie de la Şosea, unde era director, sau la facultate. Revenea acasă pentru prânz, se „întindea”, cu o expresie azi uitată, o oră, apoi ieşea la o scurtă plimbare în frumosul cartier dintre Armenească şi Moşilor, de obicei însoţit  de colaboratori sau prieteni, şi se întorcea la masa de lucru pentru câteva ore. Vizitele, diverse obligaţii, conferinţe, la Academie sau în altă parte, nu perturbau decât accidental acest orar strict. Andrei Oţetea era, ca şi tata, ardelean sută la sută, din stirpea lui Şincai. Era un mare muncitor, meticulos, neobosit, sever, informat  în cele mai mici amănunte, om de ştiinţă fără mare imaginaţie, dar suveran pe tarlaua lui. A colaborat cu regimul (după dispariţia lui Mihai Roller, acela care îl înlăturase de la catedră şi îl obligase la discreţie publică vreme de un deceniu), în limite, aşa-zicând rezonabile, pe care epoca actuală nu e în măsură să le aprecieze corect. În această ordine de idei, a coordonat, comandă socială, cum se spunea, o culegere de texte ale lui Karl Marx despre români. Între ele, câteva extrem de critice la adresa ţarismului, ceea ce constituia o premieră şi ilustra politica de emancipare iniţiată de Dej faţă de ruşi. Reeditarea cărţilor lui mai vechi de istorie medie, renaşterea, reforma, nu s-au pliat pe exigenţele marxiste decât, poate, într-o măsură care, mie, cel puţin, mi-a rămas insesizabilă.

Lui Andrei Oţetea şi părinţilor mei le datorez, între atâţi alţi dascăli pe care i-am avut, dragostea de şcoală care mi-a marcat întreaga viaţă.

28 ianuarie 2011

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto: adevarul.ro)