Muzica înainte de toate

În fiecare vară, de câţiva ani încoace, când mă aflu pentru oarece timp, niciodată cât aş vrea, în casa mea de la Câmpulung Muscel, las să meargă Radio România Muzical, chiar când citesc sau scriu. Iubitorii ştiu câte feluri de muzică poţi asculta pe acest post de atâţia ignorat. Mă refer la muzica adevărată.

Nu doar la aceea clasică la care pleca urechea în exclusivitate Iosif Sava. Mă refer la muzica pe care eu o consider, împotriva multora, raţională. Concepută, adică, şi realizată în virtutea unei logici proprii şi conform unor reguli stricte, cu care nu se poate trişa. Ca şi poezia, muzica nu acceptă aproximativul, imprecisul sau bolboroseala. E o iluzie periculoasă să crezi că reginele artelor se nasc în pântecele, şi nu în capul creatorului. Cred, cum am învăţat de la Aurel Stroe, că muzica şi poezia sunt mai apropiate de matematică decât de biologie. Şi sunt, înainte de orice, forme, organizări, construcţii, de sunete sau de cuvinte. În ambele, e totdeauna de preferat o formă goală unui conţinut inform.

În timp ce ascult, fie şi cu o ureche, radioul, stau câteodată şi-mi aduc aminte de cât uram în copilărie solfegiile pe care ni le impunea profesorul nostru de la elementară. Aşa se chema pe vremea şcolii mele gimnaziul, cuvânt socotit ca având origine burgheză, deşi avea una mult mai veche. Ani buni după reforma din 1948 ni se predase totuşi muzică, până când locul i l-a luat corul, din care am fost exclus, spre marea mea bucurie, fiindcă sunetele pe care le scoteam nu erau nici muzicale, nici în nota timpului. Am apucat să învăţ notele, să ştiu ce este acordul sau contrapunctul, să deosebesc cheile şi, vai de biata mea ureche, să solfegiez. Partea proastă era că, şi dacă repetam solfegiul seara, la pianul unei familii vecine, în dimineaţa următoare, la şcoală, nu-l regăseam cu niciun chip în minte. Se ştergea fără urmă din memoria mea muzicală. Noroc cu mama, care, dirigintă fiindu-mi, mă salva de la corigenţă. Ca şi de aceea de la desen, de altfel. Nu că ar fi intervenit pe lângă profesorii cu pricina, era de ajuns că le era colegă de cancelarie. (Trebuie să recunosc că am profitat de asta şi mai târziu, când părinţii mei se aflau la muncă, nu în Spania, la căpşuni, ca astăzi, ci la Canal şi la Pipera, şi cînd profesoara mea de fizică de la Râmnicu Vâlcea, dumnezeu s-o aibă în pază pentru sufletul ei simţitor, îmi punea nota maximă fără să mă asculte, fiindcă, de câte ori mă scotea la tablă, izbucnea în plâns şi mă retrimitea în bancă. Ba, într-un rând, lucru nepermis dascălilor, a obligat-o pe o colegă mai tânără, care nu ştia că eram, vorba Paulinei Covăsneanu, orfan politic, să-mi modifice nota proastă, şi de altminteri pe deplin meritată, pe care mi-o trecuse în catalog. Şi, dacă tot fac mărturisiri ruşinoase, să adaug că, fără un ajutor ca acesta, n-aş fi reuşit să am note maxime pe linie în tot liceul, pardon, şcoala medie, şi să fiu scutit de concurs de admitere la facultate, unde, cu dosarul meu, n-aş fi fost niciodată admis.)

Inaptitudinea pentru desen nu mi-am corijat-o niciodată. În schimb, aceea pentru muzică am reuşit s-o transform, dacă nu într-o aptitudine, măcar în ceva folositor. Mi-am autoeducat bruma de simţ muzical cu care m-a înzestrat natura prin audiţii şi lecturi. Am dovedit oarecare tenacitate în această privinţă. Mi-au fost profesori de la distanţă, pe lângă Aurel Stroe, Adorno, Thomas Mann, Zweig, Kundera şi alţii care au comentat muzica adevărată. Mi-am obligat urechea să asculte şi să înregistreze, de-a lungul a mii de ore, toată muzica lumii. Am tocit nenumărate discuri de pick-up şi casete. Mi-am cumpărat primul CD înainte de a avea pe ce să-l ascult. (Ţin minte cum am dat fuga la magazinul „Virgin” de pe Champs-Elysées, cu puţin înainte de miezul nopţii, când se închidea, ca să cumpăr „Anotimpurile” lui Vivaldi interpretate de formaţia Giardino Armonico pe instrumente de epocă, după ce Virgil Ierunca mi le pusese să le ascult.) N-am refuzat nicio emisiune a lui Iosif Sava, deşi îmi era ruşine de ignoranţa mea în materie şi mă temeam, ca un şcolar, să nu mă pună să recunosc cine ştie ce bucată celebră. M-am pregătit pentru fiecare emisiune cu o răbdare de care n-am dat dovadă de prea multe ori în viaţă. Luam cu mine în emisiune cărţi, notiţe şi, mai ales, îl bombardam cu întrebări, eu pe el, ca să nu-i las timp să mă întrebe el pe mine, profitând de faptul că îi plăcea să vorbească. O singură dată am acceptat invitaţia de a fi eu însumi subiectul unei emisiuni, în patru părţi, de la Radio România Muzical, post pe care îl ascult chiar acum când scriu aceste rânduri, şi sper că nu m-am făcut de râs.

Cam aşa stau lucrurile cu mine: afon fiind, am tras toată viaţa cu urechea, fascinat de ceea ce nu auzeam cum trebuie şi încercând să înţeleg. Astăzi ştiu multă muzică, dar urechea mă trădează ca şi ieri. De aceea, probabil, pretind că muzica nu doar se ascultă, dar se şi înţelege. Sau că în muzică joacă un rol şi capul, nu doar urechea. Asta, în pofida sfatului pe care, după cum relatează Ion Vianu în superba lui carte Amor intellectualis, l-a primit de la o profesoară de muzică şi anume că muzica nu trebuie înţeleasă: „Trebuie s-o asculţi”. Ei da, dacă aş avea şi eu urechea studenţilor de la Conservator, ar fi desigur suficient să-mi încordez simţul auzului. Care simţ lipsindu-mi, am fost silit să-mi încordez toată viaţa mintea.

(sursa foto: topsimages.com)