Nicolae Manolescu 
Tot mai puţin se vorbeşte de la o vreme de Paul Georgescu, romancier şi critic original, care a jucat un rol deloc neglijabil în lansarea generaţiei noastre.
Mormântul nu-i mai era de găsit la un moment dat în cimitirul de la Străuleşti II, unde se află şi acelea ale lui Alexandru Ivasiuc, Milo Petroveanu, Veronica Porumbacu şi, de asemenea, cenotaful lui A.E. Baconsky şi al soţiei sale, îngropaţi, aceştia, în pripă, după cutremurul din martie 1977. Când se afla în ultimii ani de viaţă, Paul Georgescu mi-a dat să-i citesc dactilograma unui roman pe care îl începuse şi nu ştia cum să-l termine. Romanul se intitula Marea. Mai ţin minte subiectul, nu şi ideea. Ulterior, de câte ori mi-am amintit de roman, despre care nu ştiu să fi fost tipărit, nici chiar după 1989, mi-am dat seama că am uitat o mulţime de lucruri sau că adaug de fiecare dată altele de la mine, încât ceea ce voi povesti în continuare pe scurt s-ar putea să fie alt roman decât acela al lui Paul Georgescu.
În prima vară de după război, un tânăr activist PCR e trimis la Doi Mai într-o primă vacanţă după anii consacraţi mişcării muncitoreşti. Tânărul nu văzuse niciodată marea. Şi, după cum veţi înţelege de îndată, n-o va vedea nici acum decât din fuga trenului. Odată coborât în gară, a pornit să-şi caute gazdă. S-a oprit la cea mai apropiată casă, unde un pescar bătrân trebăluia la barca lui. I s-a pus la dispoziţie o cameră, fără uşă, doar cu o perdea la intrare, menită să sperie muştele. A fost poftit să se aşeze la o masă, sub un umbrar, şi a băut câteva pahare de vin rece şi gustos. Pescarul nu l-a întrebat cine e, nici de unde vine. Se pare că i-a ghicit pe loc meseria, de vreme ce i-a adresat următoarele cuvinte: „Ehe, dumneata trebuie să fii unul din ăştia care vor să schimbe lumea“. „Şi lumea nu trebuie schimbată?“, l-a întrebat băţos tânărul. „Trebuie lăsată să se schimbe singură, i-a răspuns bătrânul. E o trufie periculoasă să încerci să faci o lume nouă.“ Tânărul l-a judecat în sinea lui pe bătrân: un reacţionar care crede că lumea stă pe loc. I-a privit obrazul cu pielea asprită de soare şi vânt, braţele cu vene ca nişte otgoane, labele picioarelor pline de bătături, cămaşa şi pantalonii din pânză de cânepă. Aşa ar fi arătat şi cu o mie de ani în urmă. Ca şi barca la care trebăluia. Ca şi curtea fără fir de iarbă. Ca şi casa de paiantă, acoperită cu stuf. Ca şi vinul tras în pahar, din viţa care atârna deasupra mesei şi-i făcea lui o umbră foarte plăcută. Discuţia celor doi n-a dus la nimic. Niciunul nu l-a convins pe celălalt că lumea trebuie schimbată ori lăsată cum e. Nu mult după aceea, tânărul şi-a luat bocceaua cu care venise şi s-a suit în tren. La mare, n-a ajuns. Pentru el, revoluţia a început pe drumul întoarcerii de la mare.
Pe la mijlocul anilor 70, un bătrân comunist, activist mărunt încă din ilegalitate, apoi director al unei fabrici naţionalizate şi, la urmă, secretar cu propaganda la un judeţ oarecare, e scos la pensie înainte de vârsta cuvenită şi trimis la mare într-un ultim concediu plătit. Unde să se ducă el, care nu văzuse niciodată marea, deşi le semnase subordonaţilor săi nenumărate aprobări de concediu în noile staţiuni de pe litoral? Îşi amintea de o casă de pescar, în curtea căreia îşi petrecuse câteva zile de vacanţă imediat după război. Aşa că ia trenul şi se duce unde mai fusese. Găseşte casa, neschimbată, la fel şi curtea, şi umbrarul cu viţă. Doar că acela care-şi făcea acum de lucru la barcă, aceeaşi, era un bărbat în puterea vârstei, poate fiul celuilalt, nu se ştie, fiindcă n-a întrebat. Şi vinul era acelaşi, rece şi gustos. „Ehe, dumneata trebuie că eşti unul din ăştia care-a vrut să schimbe lumea“, i-a zis pescarul, care avea, se vede, darul ghicitului, ca şi bătrânul de altădată. Remarca l-a descumpănit pe proaspătul pensionar. Nu fiindcă ar fi fost neadevărată, ci tocmai din contra. Ştia mai bine decât oricine cine era. Şi mai ştia şi că pensionarea forţată i se trăgea de la faptul că nu mai corespundea, cum se zicea cu o vorbă auzită deseori şi destul de potrivită. Lumea totuşi se schimbase, chiar dacă nu aşa cum îşi închipuise el cândva. Fapt e că nu se putea despărţi de idealurile tinereţii. Cât priveşte lumea nouă, n-o recunoştea ca fiind a lui. Nici ea nu-l recunoştea pe el, ca fiind al ei. N-avea poftă să explice pescarului cum stăteau lucrurile. Îi privea obrazul vrâstat, braţele puternice şi cămaşa de cânepă. Măcar în cazul lui nimic nu părea a se fi schimbat. Şi probabil nici în cazul mării pe care el n-o văzuse şi nici nu mai socotea necesar s-o vadă. La ce bun, când arăta, probabil, aşa cum arătase dintotdeauna? A mulţumit pentru găzduire şi s-a urcat în tren.
Pentru el, revoluţia s-a încheiat pe drumul întoarcerii de la mare.
[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]
Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.
