Nicolae Manolescu 
În anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, amazoana îl primeşte pe erou şi, povestindu-i cum s-a deghizat Mignon în înger, cu ocazia unei serbări, îi reproduce liedul pe care fata l-a cântat atunci: timpul scurs şi imposibilitatea de a memora perfect cântecul n-o stingheresc câtuşi de puţin pe cea care relatează istorioara. Amazoana se comportă întocmai ca naratorul romanului clasic: e atotştiutoare. În acest roman, personajul care povesteşte nu era „psihologie”, e un mic duh al naraţiunii, unul din îngerii care înconjoară tronul ceresc al Naratorului-Demiurg.
Dacă universul ar avea inconştientul lui?
Iubirea nu e oarbă, cum se crede. Dacă are dreptate Scheler că ea sesizează valoarea pozitivă a persoanei iubite, înseamnă, din contra, că e clarvăzătoare. Îndrăgostitul vede în fiinţa iubită ceea ce nici ea însăşi nu vede, căci nu şi-a realizat esenţa; el se devotează acestei virtualităţi, a cărei realizare o doreşte. Nu contează atât de mult ca iubirea să-i fie împărtăşită. Iubirea se hrăneşte de fapt din sine însăşi, nu din reciprocitate. Celebrul basm al lui Andersen ne spune, pe limba lui, exact aceste lucruri. Sirena îl iubeşte pe prinţ şi-i sacrifică totul. Niciodată o iubire n-a fost mai emoţionantă decât aceea neîmpărtăşită, a micii Sirene. Nu ea e oarbă: orb e prinţul, care nu recunoaşte măcar în făptura fără grai pe cea care i-a salvat viaţa. Dar cum ar putea s-o facă dacă n-o iubeşte? Mai mult, când o va întâlni pe prinţesa care-i este hărăzită de soţie, va avea impresia că ea este aceea care l-a scos din valuri. Se înșală, evident, dar numai în privinţa realităţii faptei: virtual, prinţesa s-ar fi putut comporta la fel ca mica Sirenă. Iubirea prinţului pentru soţia lui începe de la această iluzie clarvăzătoare. Mica Sirenă are o intuiţie exactă: de aceea aruncă în mare cuţitul şi renunţă să-l omoare pe prinţ. Rămâne o întrebare: de ce ea nu are grai? Poate pentru că ceea ce a iubit şi ştie nu trebuie spus. S-ar zice că, nefiind oarbă, dragostea e mută. Cine iubeşte vede esenţa celuilalt şi o tace.
Golemul fiind fiinţa creată prin combinarea literelor din inefabilul nume al lui Dumnezeu, el poate fi distrus, se ştie, prin schimbarea uneia singure din aceste litere. Pe frunte, i se gravează cuvântul emet, care înseamnă adevăr. Ştergând prima literă din cuvânt, rămâne met, care înseamnă moarte, şi artificiala creatură dispare. Golemul e o făptură la fel de sterilă ca şi metaromanele, care nu sunt altceva decât o combinaţie a literelor din inefabilul nume al Romanului.
O observaţie a lui Madariaga: omul de acţiune cooperează spontan, în vreme ce omul de gândire e frânt de greutatea de a ceda din opiniile sale. Într-adevăr, politicianul sacrifică lesne opinia în favoarea acţiunii Intelectualului, pentru care opinia este esenţială, cel mai mic sacrificiu în planul ideilor i se pare nerealizabil.
Elogiul seninătăţii. Un prieten, poet, pe care-l simt adesea ca pe un alter-ego al meu, şi cu care mă împac şi mă răfuiesc aşa cum o fac numai cu mine însumi, îmi vorbea deunăzi despre seninătate… O consideră o extraordinară bucurie, fără de care ar muri, rămânând asemenea unui corp din care spiritul a plecat. O opune mohorelii. Seninătatea reprezintă o plăcere de a trăi, un panaceum la suferinţe, lovituri, umilinţe. Şansa noastră ar fi de a ne păstra seninătatea în mijlocul fricii şi al urii. Dacă înţeleg că seninătatea este opusul posomorelii şi antidotul suferinţei proprii, mă întreb cât valorează ea când e vorba de suferinţa Celuilalt. Nu devine (sau nu seamănă cu) o iresponsabilitate? Cu o laşitate? Pot eu să fiu senin în vreme ce altul suferă? Prietenul meu poetul are şi la aceasta un răspuns. E mai bine, spune el, să-l reconfortez pe cel umilit ori batjocorit prin seninătate, care inspiră tărie, ca şi optimismul, decât să-l compătimesc, oferindu-i mila mea. Seninătatea mea, adaugă el, nu e optimistă, ba e chiar profund sceptică. Dar asta n-o ştiu decât eu. O ţin pentru mine. Suferinzii şi bolnavii au nevoie să mă creadă tare, nu slab, senin, nu doborât. Moralul meu e temelia moralului lor. Mă cred mai util lumii în felul acesta, încheie prietenul şi alter-ego-ul meu, decât cei care sunt veşnic mohorâţi şi se lamentează neîncetat.
Răsfoiesc Atlasul istoric, apărut într-o nouă ediţie. Aşa cum grecii se ţin lipiţi de ţărmurile mărilor în toată perioada cuprinsă între secolele 8-5 î.e.n. (pe harta 11 expansiunea grecească arată ca o îngroşare a malurilor Mediteranei şi Pontului Euxin, coloniile greceşti din Europa, Africa şi Asia Mică stând toate cu faţa la apă), românii şi strămoşii lor se ţin lipiţi de munţi. Harta 25 a statului dac al lui Burebista indică aşezări pe toată suprafaţa teritoriului, dar cetăţi de piatră, numai într-un perimetru cuprins între Apuseni, Parâng şi Retezat. În secolul VI e.n. aceste cetăţi au dispărut complet, înlocuite de aşezări probabil mai simple. Cetăţile se văd acum (harta 32) pe malul Mării Negre şi al Dunării. Este epoca migraţiilor, şi ea ţine cam o jumătate de mileniu. Dar deja prin secolul IX (harta 35), când formaţiunile politice s-au refăcut (voievodatul lui Glad-Ahtum, al lui Menumorut şi al lui Gelu-Gyla), observăm din nou că cetăţile şi capitalele, ale căror nume nu le avem, stau tot lipite de munţi, vârâte în intrânduri. Faţă de cele dace, cetăţile medievale ocupă o zonă ceva mai nordică, în sus de Alba-Iulia şi nu în jos ca pe vremea lui Burebista şi Decebal, conturând Apusenii pe traseul actualei căi ferate care duce prin Turda la Cluj. Şi de partea cealaltă a Apusenilor vedem cetăţi. În fine (harta 42), în secolele XII-XIII cetăţile sau aşezările întărite se înmulţesc vertiginos, dar zona compactă e aceeaşi: sudul şi estul Apusenilor, nordul Carpaţilor meridionali etc. S-ar zice că românul e născut sub munte.
Extraordinară e harta 33 conţinând al doilea val de migraţii din secolele VI-XIII. Liniile de evoluţie a migraţiilor indică o deplasare de la est şi nord-est spre vest şi sud-vest, care formează la un moment dat un vârtej în dreptul teritoriului României de azi. Se petrece un lucru curios. Toţi migratorii par a da ocol acestui teritoriu, fie întorcându-se pur şi simplu cu 360o, ca tătarii, fie aşezându-se, dar după ce au descris un cerc, ca ungurii, fie urmărindu-şi drumul spre sud, dar după ce au efectuat o rotire aproape completă ca bulgarii şi slavii. „Bulboana” mi se pare evidentă pe hartă şi ea are o circumferinţă abia ceva mai mare decât aceea actuală a ţării noastre. E foarte probabil ca totul să se explice prin existenţa unor puncte favorabile de trecere a munţilor sau a marilor ape. Nu rămâne însă mai puţin misterios felul în care traseele migratorilor încercuiesc, şi chiar de mai multe ori, viitorul teritoriu românesc. Aceste arcuri de cerc sau cercuri concentrice întregi arată două lucruri opuse: o anumită forţă de atracţie pe care această parte din Europa o exercită asupra tuturor popoarelor migratoare, curbându-le liniile de înaintare spre vest, deviindu-le sau oprind cu totul mişcarea; şi o anumită forţă de respingere, ca şi cum ar funcţiona un spaţiu protector, de jur-împrejur, nepermiţând pătrunderea în miezul unui loc şi al unei lumi.
