Invidia şi ignoranţa – „două surori nemuritoare”

Ca şi într-o nuvelă de Arthur Schnitzler, bărbatul care o seduce pe femeia măritată este, în Sonata Kreutzer, tot un violonist. S-ar zice că artistul joacă cel mai bine acest rol de tulburător al tihnei familiale. Nu e un artist în felul lui până şi Lică Trubadurul din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu? Ideea poate fi legată de opinia burgheză despre artist (pictor sau actor) ca element rebel şi imoral. Dar în cazul Sonatei Kreutzer mai există o explicaţie. Tolstoi are despre muzică o părere foarte proastă. Iar violonistul e, nu-i aşa?, un muzician. Pozdnîşev anticipează pe Settembrini, când spune: „Şi în genere muzica e un lucru înspăimântător… Se zice că are o influenţă înălţătoare asupra sufletului. Da’ de unde! Prostii! E drept că acţionează, ba chiar acţionează grozav asupra sufletului, cel puţin în ceea ce mă priveşte, dar influenţa ei nu e defel înălţătoare. Ea nici nu înalţă, nici nu coboară sufletul, îl aţâţă. Cum să-ţi spun? Muzica mă face să uit de mine însumi, de adevărata mea situaţie, ea mă strămută în altă lume, care, în orice caz, nu este lumea mea. Sub influenţa muzicii mi se pare că sunt ceea ce de fapt nu sunt, că înţeleg ceea ce nu înţeleg, că pot face ceea ce nu pot să fac”. Şi adăugând că de vreme ce acela care compune te sileşte pe tine, cel care asculţi, să-l urmezi în starea lui sufletească, fără însă ca tu să ştii de ce trăieşti acea stare, Pozdnîşev arată că muzica e de-a dreptul nocivă. Ea poate hipnotiza pe indivizi. De aceea chinezii din vechime au considerat-o monopol de stat: ca să-i controleze puterea. Eroul Muntelui vrăjit al lui Thomas Mann nu va susţine în esenţă altceva: „Arta e morală în măsura în care trezeşte. Dar ce mai reprezintă ea când acţionează în sens contrar? Când amorţeşte, adoarme, pune beţe-n roate activităţii şi progresului. Muzica are şi această putere, ştie minunat să exercite o influenţă aidoma stupefiantelor. Este o influenţă diabolică, domnii mei! Stupefiantul ne vine de la diavol, căci aduce cu sine stupiditatea, încremenirea, inactivitatea şi indiferenţa slugarnică… Dăinuieşte ceva neliniştitor în muzică, domnii mei. Susţin că e de esenţă ambiguă. Nu merg prea departe calificând-o suspectă din punct de vedere politic”. Iată-l pe Thomas Mann mai Tolstoi decât Tolstoi!

În Doktor Faustus, diavolul face în legătură cu muzica modernă aproximativ aceleaşi observaţii pe care le face Hugo Friedrich în legătură cu poezia modernă în celebra lui carte. Şi anume: ea s-ar fi lepădat de orice cult şi şi-ar fi făcut cult din sine însăşi; ar fi ajuns la o simulare încântată de sine; ar prefera parodia sau, mai exact, n-ar mai fi în stare decât de acest fel de a privi lumea şi arta; ar fi rece, calculată şi artificială.

Voltaire numeşte invidia şi ignoranţa „două surori nemuritoare” (în dialogul despre Enciclopedie).

Pe o pagină din operele lui Lenin, unde era definită dictatura – „o guvernare fără limite şi care nu e stânjenită de legi” – Stalin a scris în margine: „Bine!”

A fost o vreme când voiam să scriu o naraţiune în care subiectul să fie înfăţişat în două feluri opuse. Acelaşi subiect, se înţelege, relatat de două ori, din două puncte de vedere contrarii. Primul punct de vedere ar fi fost acela cauzal, care defineşte regimul dintotdeauna al povestirii. Roland Barthes spunea că în orice naraţiune tot ce se petrece după ceva se datorează acelui ceva (post hoc, ergo propter hoc). Al doilea punct de vedere ar fi fost acela finalist, în care întâmplările nu se mai înlănţuie ca o succesiune de cauze şi de efecte (chiar şi aparente), ci prin jocul unei necesităţi exact inverse, în care tot ce se petrece se află înscris într-o finalitate ineluctabilă. Universul naraţiunii a fost de obicei reglat de un principiu determinist, indiferent de faptul că acţiunea cauzelor şi a efectelor a putut lăsa uneori impresia de pur hazard. „A fost deci nevoie de o serie de şase hazarduri pentru ca Tomas să fie împins în braţele Terezei”, scrie Kundera într-unul din romanele sale. E la fel de adevărat că hazardul nu este altceva decât o necesitate misterioasă, indescifrabilă. Dar oare cum ar arăta povestirea unor întâmplări reglate de un principiu finalist, în care nu există cauze şi efecte, ci scopuri şi premoniţii? Mi-am dat seama, mai târziu, răsucind ideea pe toate părţile (care sunt, în fond, două), că o naraţiune în regim finalist nu e altceva decât o biografie. Ca să poţi prezenta în acest mod faptele, e nevoie ca ele să fie socotite încheiate, să li se fi pus punct, şi să porneşti tocmai de la acest punct îndărăt spre începuturi; dar nu pentru a descoperi de ce lucrurile s-au petrecut aşa şi nu altfel, ci pentru a vedea, din contra, că ele nu se puteau petrece decât într-un singur fel. O biografie este nu relatarea unei vieţi, ci a unui destin. Când scriem (sau când citim, e totuna) biografia lui Eminescu, noi nu avem în faţa ochilor fapte, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, înşirate pe canavaua vieţii poetului, ci fapte unice şi măreţe, care par să ne conducă spre realizarea destinului lui incomparabil. Orice amănunt devine semnificativ, căci ne semnalizează o finalitate; nimic nu mai este fortuit sau măcar neexplicabil; totul se află acolo dintr-o necesitate absolută. Acest model îl regăsim într-o bună parte a romanului tradiţional şi anume în acela pe care l-am botezat doric. Am încercat să demonstrez de ce Ion de Rebreanu este un roman de acest tip, folosindu-mă de imaginea drumului prin care se intră şi se iese din ficţiune: acest drum închide spaţiul ficţiunii romaneşti, făcându-l să semene cu spaţiul biografic, totdeauna şi de la început închis de moartea protagonistului. Împotriva acestui roman s-au ridicat Proust, James, Camil Petrescu sau Holban, care au vrut să redea prezentării faptelor de viaţă o aparenţă aleatorie, prefăcându-se că sfârşitul nu le este numaidecât cunoscut şi lăsând imprevizibilului o şansă. Avem, cum se poate remarca, pe de o parte, un regim determinist al naraţiunii, unde e loc destul pentru nesemnificativ şi pentru hazard, şi în care sunt scrise câteva proze ale lui Borges şi câteva din romanele moderne; iar pe de altă parte, un regim finalist, în care necesitatea e strivitoare şi totul are semnificaţie, în care sunt scrise biografiile şi romanele realiste din secolul XIX.

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto: lanouvellegazette.be)