Într-un oraş necunoscut

Ah, oraşul… Ce bine ştiam străzile înguste, întortocheate, casele cu acoperişuri ascuţite de ţiglă roşie şi clopotniţele strălucitoare ale bisericilor… Şi cele şapte turnuri înălţându-se nepăsătoare deasupra vechiului zid al cetăţii. De jos, ele păreau acoperite până la jumătate, pentru că mai erau cele trei şanţuri de apărare, care nu se vedeau, şi turnurile erau foarte departe de zid, nu creşteau din el, cum s-ar fi părut. De fapt, zidul avea acolo sus cam o jumătate de metru; în partea cealaltă însă el făcea o impresie măreaţă, privit din parcul cu castani de la poalele lui. Din loc în loc se deschideau porţi boltite, prin care urcau spre terasele de sus scări drepte de piatră. În parc era un pavilion cu stâlpii aproape putrezi şi înverziţi de mucegaiul care rosese lemnul până la măduvă, încât te întrebai prin ce minune nu se prăbuşeşte. Şi mai erau băncile rare, lâncezind la umbră.

Nu e curios să ai imagini aşa de reale dintr-un loc unde n-ai fost niciodată? Pentru că până atunci nu fusesem niciodată acolo… E adevărat că era de ajuns să închid o clipă ochii pentru a revedea totul; mai mult, pentru a fi acolo. Dacă citeam o carte, oraşul acesta devenea locul unde se petrecea acţiunea; dacă scriam o povestire, nu puteam scăpa de străzile, de casele şi de turnurile lui istorice. Poate pentru că obsesia devenise insuportabilă, am plecat în oraşul meu fără să spun nimănui. Dar cum de n-a băgat nimeni de seamă că am lipsit mai multe zile? Nu, nimeni nu s-a mirat, nimeni nu m-a întrebat nimic, ca şi cum n-aş fi lipsit nici o clipă. Şi totuşi am fost acolo; cum m-aş putea îndoi de asta? Nu spun că ţin minte cum am rătăcit prin oraş, cum am auzit clopotele într-o după-amiază de toamnă, cum am privit de pe zidul cetăţii coroanele rotunde ale castanilor ca nişte pălării uriaşe – poate n-ar fi un motiv să cred că am fost cu adevărat. În visele mele văzusem doar de atâtea ori aceste lucruri. Dar basmaua roşie? Ea nu e o dovadă? Am întrebat pe toată lumea şi nimeni nu ştie a cui e sau cum a ajuns tocmai în buzunarul hainei cu care eram îmbrăcat în zilele în care am fost în oraş.

Nu, nici vorbă, trebuie să fi fost. Basmaua doar n-o puteam inventa eu, au văzut-o şi alţii. Şi pe urmă mai este un lucru mai greu de crezut, dar pentru mine tot aşa de real. E vorba de un anumit sentiment… Hm, un simplu sentiment şi în acelaşi timp mult mai mult decât atât. Mă aflam aşezat pe muchea zidului de cărămidă, ros de un fel de calviţie minerală, şi vedeam departe, jos, umbrele totdeauna nemişcate ale castanilor, aţipite, ca nişte pensionari care-şi fac siesta de după-amiază. Mă simţeam stânjenit. Iată, eram acolo, ascultasem de neliniştea mea şi venisem, şi acum îmi dădeam seama că nu ştiu de ce venisem. Ce căutam? Nu fusese totul o copilărie? Nu era nimic în trecutul meu care să mă lege de acest oraş necunoscut, în care nu mai călcasem până atunci, despre care nimeni nu-mi vorbise. Totul îmi părea în clipa aceea aşa de real, încât eram convins că oraşul nu există, nu poate fi găsit pe nici o hartă. Când, deodată, o bănuială mă scutură ca un curent electric. Fui aşa de zguduit încât îmi trebuiră câteva secunde ca să-mi revin, ca să pot gândi. Înţelesesem. Înţelesesem ce mă atrăgea în locurile acelea: nu, nu era o întâmplare veche, poate uitată, poate trăită în altă parte, ci o întâmplare, dacă se poate spune aşa, neîntâmplată, şi care (cât de exact aveam sentimentul acesta) trebuia să se întâmple neapărat, poate chiar atunci. Nu cred în presimţiri şi nici nu era vorba de o presimţire, mai degrabă era o preştiinţă, un fel de a trăi în viitor. Tu rămâi unde eşti, în timpul în care eşti, iar viaţa ta merge mai departe şi trăieşte minutele, ceasurile care urmează. Totul se petrece repede, fulgerător, şi, înainte de a înţelege ceva, te afli din nou cum erai, în acelaşi loc, în acelaşi timp. E un fel de moarte aparentă a corpului, care-i îngăduie vieţii să trăiască în alt timp decât el. Cineva care ar privi din afară n-ar observa, desigur, nimic.

– Domnule, nu e aşa că aţi cunoscut-o? îmi spuse un bătrân cu capul gol, foarte pleşuv, care stătea pe o bancă şi pe care Dumnezeu ştie cum nu-l luasem în seamă până atunci.

– Pe cine? întrebai.

– Pe fata mea, domnule.

– Ah, da, fireşte, zisei, închipuindu-mi că bătrânul, care semăna cu un personaj din Hoffmann, trebuia să aibă o fată-salamandră, nemaipomenit de frumoasă, cu obraz lung, mare, puţin palid, cu ochii verzi, cu o inexplicabilă umbră de cearcăn. Mă uitai din nou în josul zidului la coroanele castanilor şi, după câteva secunde, când întorsei capul, bătrânul plecase. Îl căutai cu privirile în lungul străzii, care începea chiar din dreptul nostru, dar vă spuneam că străzile acestea sunt foarte scurte, aşa că nu-l mai văzui. Probabil dăduse primul colţ la stânga şi acum mergea greu, şchio­pătând, prin umbra caselor cu acoperiş înalt de ţiglă roşie. Treptat, neliniştea puse din nou stă­pânire pe mine, urcă încet, ca o febră, prin mâini, se opri în capul pieptului, apoi făcu să-mi bată puternic inima. Era ca senzaţia aceea de frică, din copilărie, când aşteptam să iasă mugurii. Într-o primăvară (aveam vreo opt ani), am pândit o zi întreagă, urcat în nucul uriaş din grădina noastră, să iasă mugurii. Nu s-a întâmplat nimic. A doua zi, de-abia sculat, am alergat într-un suflet la nucul meu: crengile erau pline de muguri mici, ca nişte explozii vegetale pe creanga uscată. Când ieşiseră? În ce moment al nopţii? Şi prin ce miracol? M-a tulburat totdeauna, şi după aceea, când eram om în toată firea şi nu mi-ar mai fi stat bine să mă urc în pomi, trecerea aceasta insesi­zabilă de la nevăzut la văzut, de la inexistenţă la existenţă. Cât durează clipa în care mugurele apare din nimic? Când e vreme bună, vara, citesc în şezlong, în grădină, la umbra unui păr bătrân şi fără rod. La începutul toamnei, aud deodată un foşnet nou, ca de hârtie, înfiorând frunzele. Ridic ochii din carte şi ascult atent: foşnetul nu se mai aude. Dar când reîncep să citesc, îl aud iarăşi: ştiu că se usucă frunzele. Frunzele nu au încă nimic schimbat, îşi păstrează culoarea vie, verde, ţesătura neatinsă, vinişoarele moi şi elas­tice. Dar undeva în adâncul lor, în existenţa lor neştiută, care scapă ochilor, zace moartea vege­tală. În curând vinişoarele vor deveni mai lem­noase, carnea frunzei se va rida uşor, ca un obraz încă tânăr, apoi frunzele se vor zbate, în lupta lor surdă cu moartea, se vor chirci, răsucindu-se în jurul codiţei, o vor lăsa goală ca o ţeavă fără măduvă şi se vor rupe din locul lor. Dar clipa aceea în care moartea îşi trimite primul zvon, când încă nu s-a întâmplat nimic… Ce este ea, de fapt, ce mister se naşte acolo, în adâncul fiinţei arborelui, în rădăcină, sau poate mai sus?

Dar iată că m-am luat cu vorba. Atunci, stând pe zid, eram aşa de neliniştit, încât, nemaiputând suporta, mă ridicai şi plecai. Rătăcii multă vreme prin parc, unde nu era lume aproape deloc, şi în cele din urmă ajunsei la una din porţile prin care se făcea altădată legătura cetăţii cu exteriorul. Soarele, spre apus, se oprise chiar sub bolta de cărămidă, împăienjenit puţin. Începui să urc. Erau trei terase succesive, după care, sus, începea oraşul cu clopotniţele lui sclipitoare. Nu ştiu când ajunsei la una din terase (după cât urcasem, putea să fie ultima, totuşi capătul scărilor se vedea încă departe). Câţiva copii se jucau de-a prinselea, sau aşa crezui la început, alergându-se prin tufele de soc care creşteau peste tot pe unde erau ruinele cetăţii. Mai departe erau o groapă cu nisip şi o alee care se pierdea printre ziduri, pe locul unde fusese probabil cândva unul din şanţurile de apă­rare. M-am oprit şi m-am uitat cum se jucau. Abia atunci am zărit o fată cam de treisprezece-pais­prezece ani, mai înaltă decât era firesc la vârsta ei, legată la ochi cu o basma roşie. Aştepta. Apoi făcu doi-trei paşi înainte, ca o oarbă, întinse mâinile şi încercă să prindă pe cineva. Alerga uimitor şi de câteva ori fu pe punctul să atingă umărul sau obrazul câte unui copil. Copiii se îndepărtară sau chiar se ascunseră. Unul singur, un băieţel de vreo şapte-opt ani, se învârtea necontenit în jurul fetei şi o striga, de fiecare dată gata să fie prins, dar strecurându-se cu o agilitate extraordi­nară printre mâinile ei care-l căutau neliniştite. Între timp, fata se apropiase foarte mult de locul unde stăteam eu şi o puteam vedea mai bine. Era înaltă, chiar foarte înaltă, firavă, cu mâinile şi gâtul subţiri, cu un obraz de o stranie paloare. Părul era strâns în două codiţe care se zbăteau necon­tenit ca două aripi. Băiatul o strigă pe neaşteptate chiar din spatele meu. Fata veni atunci direct spre mine şi, înainte de a putea schiţa vreun gest, mă prinse de mâneca hainei, puţin mai sus de cot. Se opri nedumerită, tulburată. Atunci îi atinsei bas­maua cu care era legată la ochi şi ea tresări de această mângâiere imperceptibilă, împurpurându-se uşor. Ridică mâna să-şi deznoade basmaua şi în clipa următoare îi văzui ochii, nişte ochi prelungi, verzi-cenuşii, şi atât de intenşi, încât puneau pe obrazul de o albeaţă sclipitoare umbra nevero­similă a unui cearcăn. Şi pentru că mă uitam atât de atent la ea, fata se înroşi din nou, fără ca obrazul să-şi piardă strălucirea.

– Vă rog să mă iertaţi, spuse ea în şoaptă.

– Leagă-mă la ochi, îi răspunsei. Aşa cere jocul, nu?

Fata se apropie ca să ajungă mai bine şi, aşa cum stătea, în faţa mea, mă legă cu mişcări re­pezi, aproape febrile. Apoi îşi trecu palma peste fiecare ochi în parte, netezind mătasea pusă în două, hipnotizându-mă parcă. Îi auzii râsul uşurel, ca o chemare, îndepărtându-se şi mă lăsai condus de sunetul lui. Copiii care se strânseseră în jurul nostru făceau o hărmălaie nemaipomenită. Dar cu toate strigătele lor ascuţite, auzeam distinct vocea ei cristalină când la dreapta, când la stânga, când foarte aproape, încât într-un rând îi simţii răsuflarea caldă pe obraz, ca o părere. Crezusem că o s-o prind numaidecât, însă mă dovedii mai neîndemânatic decât un copil, mă împiedicam mereu de câte ceva, o dată chiar căzui cu genun­chiul în nisip. Glasurile copiilor aproape nu se mai auzeau, doar râsul fetei venea până la mine, din toate părţile deodată. Alergam cu mâinile întinse, mă răsuceam prin surprindere, dar nu atingeam nimic, ca şi cum în jurul meu n-ar fi fost nimeni… Şi dintr-o dată mă izbi liniştea. Strigă­tele copiilor încetaseră şi era o linişte nefirească. Rămăsei câteva clipe dezorientat. O teamă ciudată mi se opri în capul pieptului. Sau poate era numai faptul că alergasem. Îmi desfăcui legătura de la ochi şi privi împrejur. Nu era nimeni, nici urmă de copii, de fată. Dacă n-aş fi simţit între degete mătasea basmalei, aş fi crezut că am visat. Soarele coborâse de tot şi aştepta acum să apună în dosul hornului vânăt al unuia din cele şapte turnuri. Era o tăcere amorţită, ca spre sfârşitul după-amiezelor de septembrie, în oraşul acela. Aerul se vedea pâlpâind uşor. Umbrele palide ale castanilor se şterseseră aproape cu totul.

A doua zi am venit din nou. Am urcat treptele până la prima terasă, unde nu era decât o bătrână, singură pe o bancă, şi care croşeta. O întrebai dacă n-a văzut nişte copii jucându-se, azi, sau ieri…

– Nu, îmi răspunse, poate i-a văzut sora mea care stă de obicei pe o bancă de pe terasa de deasupra.

Îi mulţumii şi urcai în fugă. Sus era o altă bătrână, care semăna foarte bine cu cea dintâi, dar părea mai slabă, iar mâinile care se mişcau pe andrele erau ca nişte frunze mari, uscate, cu vinişoare groase.

– Nu mai ţin minte, zise bătrâna. Spui că era o fată înaltă şi firavă… Îi arătai basmaua şi ea o privi cu atenţie, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, apoi dete cu îndoială din cap. Nu ştiu, nu ştiu, sunt prea bătrână. La vârsta mea, oamenii uită numaidecât.

Plecai, cuprins de o îngrijorare chinuitoare şi în ziua următoare venii din nou. Acum erau doi copii care se jucau în nisip. Sunt prea mici, mă gândii, n-au de unde să ştie. Pe terasa de sus, alţi doi copii, cam de vârsta celor pe care-i căutam, îl duceau, ţinându-l de mâini şi de picioare, pe un al treilea şi se lăudau că-l aruncă peste zid. Îi întrebai dacă nu s-au jucat şi ei acum două zile cu fata aceea cu ochii verzi.

– N-o cunoaştem, n-o cunoaştem, strigară ei şi se duseră să-şi arunce tovarăşul de pe zid.

Ah, cum de nu m-am gândit… Trebuie să-l caut pe bătrân, pe tatăl fetei. Bătrânul se afla în acelaşi loc pe bancă şi moţăia, acoperindu-şi ochii cu un jurnal îngălbenit. Îi arătai basmaua, dar el nici nu se uită la ea şi, după ce împături cu grijă jurnalul, vârându-l în buzunar, spuse cu tristeţe:

– Parcă mai pot să ştiu după atâta timp… Fata mea a murit când avea treisprezece ani, domnule.

Când m-am dezmeticit, bătrânul plecase.

(1975)

(sursa foto: pxwalls.com)