Nicolae Manolescu 
21 octombrie
S-a defectat caloriferul din dormitorul unde zace Tata. Întreaga dimineaţă mama şi-o pierde telefonând după un mecanic. Din trei promisiuni, nu se realizează niciuna. Nu vine pur şi simplu nici unul din cei chemaţi. În fine, vine un particular, vede situaţia, cu bolnavul înfofolit în camera rece, şi pleacă zicând că se întoarce cu sculele necesare. Dar nici el nu mai dă vreun semn de viaţă. Stau prostit cu ochii pe fereastră, aşteptând să se producă o minune, să ne trimită bunul Dumnezeu un caloriferist priceput şi uman, da, uman, care, văzând bolnavul pe moarte să nu plece de lângă caloriferul care curge în loc să încălzească şi să uite să revină, unul care să ştie ce e mila, remuşcarea sau măcar frica de pedeapsa celui de sus şi care l-a trimis… O auzeam pe Mama, de dimineaţă, plângându-se la telefon cui voia s-o asculte de nenorocirea ei şi eram iritat de atâta „indiscreţie”. Până la urmă a trebuit să-i dau dreptate. Numai limbuţia ei disperată, văităturile, mărturisirile, toată indecenta ei încercare de a înduioşa inimile de piatră ale meşterilor din oraş au făcut pe unul să vie şi să dreagă în câteva ore blestematul de calorifer. Da, dar ce mă fac eu care, în astfel de situaţii, am gura legată?
22 octombrie
Din nou la Bucureşti. La plecare, mama ne îmbrăţişează plângând: „Să vă gândiţi la mine. O să-mi fie teribil de greu!” Încerc să citesc şi nu înţeleg nimic. Gândurile îmi fug spre obrazul emaciat al Tatei, aşa cum l-am văzut aseară, poate pentru ultima oară, când i-am făcut, din uşă, un semn de bun rămas. Nu ştiu dacă a înţeles că plecăm. Insuficienţa hepatică îi dă din când în când halucinaţii şi idei fixe. I se pare că de sub radiatorul electric ies fluturi. Mi-a cerut de mai multe ori să-l aşez cu gura în jos. La plecare, am avut impresia că-mi răspunde la salut, dar el îmi cere, autoritar, să mă apropii de pat: „Răstoarnă-l!”, zice tare, răstit, arătând spre radiator. „Nu pot acum, refuz eu pe ocolite, arde”. „Dă-i cu piciorul!”, aproape că strigă Tata. Îi privesc ochii cu pupila galbenă şi mă surprinde expresia lor: pare, nu ştiu cum, rea. E vădit înfuriat. Pe mine? Pe lume? Pe nimeni? Nu e perfect conştient de ce se petrece, îmi dau seama, dar expresia e expresie: ochii lui, de obicei blânzi, sunt acum aţintiţi asupra mea ca asupra unui străin, încruntaţi şi dezaprobatori. Nu, nu pe mine mă vede el în aceste clipe, pe fiul lui sfâşiat de iubire şi de o milă care fac despărţirea insuportabilă, ci pe altul, o fiinţă care mi-a luat locul în mintea lui rătăcită de boală. Dumnezeule, cine o fi fiinţa asta la care se uită el, drept cine mă ia? Plec totuşi, mă smulg, într-o stare vecină cu panica, gândindu-mă că nu-l voi mai găsi în viaţă ori conştient, niciodată, şi că el nu va şti că cel la care se uită acum cu ochi ficși şi răi este fiul lui cel mare, de care se desparte pentru eternitate.
Seara, citesc absent şi pe sărite din prefaţa lui A. France la Les plaisirs et les jours: „Îi înţelegem numai pe cei din generaţia noastră”. Nu e adevărat, nu e adevărat, îmi vine să strig, sufocat de o indignare pe care o simt cum se umflă ca un balon de săpun.
