Impresii de lectură (jurnal)

10 iunie 1976. Ce densitate a stilului la Tacit! „O risipă împovărătoare chiar şi pentru un împărat, o sărăcie greu de suferit pentru un particular” (Istorii, 1, XXI) îndeamnă pe Otho să intre în scenă şi să răstoarne pe Galba. „În acest timp, Galba nu ştia nimic şi era ocupat cu cele sfinte, necăjind cu rugăciuni zeităţile unui imperiu ce nu mai era al său…” (1, XXIX) „Ai fi crezut că e alt senat, alt popor”, mai spune Tacit (1, XLV) despre mulţimea care se închină lui Otho, în aceeaşi zi în care salutase cu bucurie pe Galba. „Atâta vreme cât a fost un simplu particular, el (Galba) părea mai presus de situaţia sa şi, după judecata tuturor, mai vrednic de domnie dacă n-ar fi fost împărat” (1, XLIX). Densitatea provine din laconicul scepticism şi din amărăciunea filosofică exprimată în formule paradoxale. Remarcabil este şi sarcasmul moral al lui Tacit, care spune de exemplu că grija cea mai mare a împăraţilor ucigaşi, când se întâmplă să cruţe pe câte cineva, „nu era să rămână fără vină, ci fără pedeapsă” (1, LXXII). Sinuciderea lui Tigellinus nu stoarce îndurare lui Tacit, foarte crud cu acest destrăbălat tovarăş de petreceri al lui Nero: „Căutându-şi zăbavă în îmbrăţişările şi sărutările ţiitoarelor, apoi tăindu-şi gâtlejul cu un brici, el îşi pângări viaţa ticăloasă printr-o moarte târzie şi fără cinste” (1, LXXII). Comentariul şi reflecţia presară în aceste pagini sarea şi piperul judecăţii morale: „E uşor să treci de partea celor apropiaţi şi puternici” (1, LXXVI); „Cei care i-au iertat găsiră cu cale ca, schimbând numele lucrurilor, ceea ce era iubire de arginţi să pară a fi vină pentru vătămarea maiestăţii, iar din ură faţă de nume piereau şi legile cele bune” (1, LXXVII). Citind pe Tacit, istoricul de mai târziu vede foarte bine cum se populează istoria împăraţilor romani de figuri morale universale: Nero îi apare ca un histrion sangvinar, Titus ca un play-boy, Galba ca un Harpagon, Vitelius ca un Gargantua, Caligula ca un Richard al III-lea.

20 iunie. Recitesc Buddenbrooks. Mă simt puţin decepţionat. Când l-am citit prima oară acum douăzeci de ani m-a emoţionat profund. Nu regăsesc aproape nimic din plăcerea de odinioară: nici scena morţii consulului Johann în timpul furtunii, nici extravaganţele lui Christian nu-mi spun mare lucru. Şi ce ştearsă mi se pare Tony! Trebuie să recunosc că există un anume sens al destinului, o fatalitate ce acoperă cu aripa ei personajele, o măreţie în decădere… Dar totul e atât de sumar şi de expediat! Romancierul nu ştie încă să amâne. Când mă gândesc ce rol a jucat romanul acesta în prima mea tinereţe! Cum mi-l imaginam pe Christian, maniacul simpatic printre prea onorabilii negustori, sau cum mă obseda scena în care Tony răsfoieşte albumul familiei, unde se află înscrise de generaţii toate datele importante, şi cum tânăra ia deodată cunoştinţă de demnitatea ei (acceptându-l pe Grünlich de bărbat), sau cum m-a amuzat vorba lui Permaneder – „paţachină împuţită” – pe care Tony a ţinut-o multă vreme secretă şi pe care mi-am însuşit-o, folosind-o în glumă. Doamne, cât de tare îmbătrânesc tocmai cărţile pe care le-am iubit mai mult! Citesc de ieri seară în prada celei mai apăsătoare tristeţi. Mă despart de Buddenbrooks ca de tinereţea mea.

21 iunie. Domnul Alois Permaneder, totuşi… Şi micul Hanno învăţând muzica de la organistul Pfühl… Da, acestea şi altele au rămas neschimbate în învechita carte a lui Thomas Mann. Da, sigur, şi Hanno la căpătâiul bunicii, preocupat de mirosul morţii pe care „valurile de miresme ale florilor nu reuşeau să-l înăbuşe cu totul”, anticipând pe Castorp, la moartea bunicului, când îşi dă seama de dubla natură şi crede că natura pământească este aceea pe care mirosul tuberozelor trebuie să o înăbuşe.

17 august. Seara cu La Rochefoucauld. Mă frapează din nou satisfacţia cu care spulberă iluziile. Ca şi cum ne-ar pune tot timpul în gardă: nu credeţi cutare lucru, el ascunde ceva inadmisibil, urât; totul este ipocrizie, mască, rol; virtuţile sunt vicii deghizate; bunătatea, generozitatea, dezinteresarea, forme ale amorului propriu; iubirea, iubire de noi înşine. Dezvăluie, de-moralizează: în ambele sensuri ale cuvântului: risipeşte iluzia că ar exista moralitate în actele noastre şi ne copleşeşte cu cinismul său. Este adeseori autocritic. Când spune: „bătrânilor le place să dea sfaturi bune ca să se consoleze că nu mai pot da exemple rele”, se referă cu siguranţă şi la el însuşi, „Frondeurul” politic de odinioară, iubitorul de femei, aventurierul îndrăgostit de risc, întemniţatul de la Bastilia, surghiunitul, persecutatul care, la bătrâneţe, s-a convertit la moralism. Şi cum să nu fii demoralizat de o maximă ca aceasta: „Nici un elogiu nu e prea mic când e vorba de chibzuință. Şi cu toate acestea, ea nu ne poate pune la adăpost nici de cele mai fără importanţă deznodăminte”? Ciudat: „Neîncrederea noastră justifică înşelăciunea altora”. Sau: „Şiretlicurile şi trădările izvorăsc numai din nepricepere”. Oare?

25 septembrie. Lotte la Weimar: îmi place la fel de mult ca şi prima oară. Şi cu ce curaj e construită! Aproape jumătate din acţiune se petrece în camera Lottei de la hotelul Elephant şi în parlour-room, unde vizitatoarea e „împiedicată” sistematic de doctorul în filologie Riemer, de Adelle Schopehauer şi de August von Goethe să meargă la masă la sora ei. Fiecare îi vorbeşte despre alt Goethe: Riemer, despre geniul indiferent, demonic, la care spiritualul se împleteşte cu naturalul; Adelle, despre filosoful practic, aflat în faţa problemelor Germaniei, despre admiraţia pentru Napoleon; August, fiul, despre viaţa ascunsă publicului, despre boli şi accidente (extraordinara pagină despre „repetare”, sfârşită cu căderea din trăsură). Şi, apoi, ce curaj, din nou, să redai gândurile lui Goethe, abia trezit din somn; şi ce idee să-l faci să gândească nu la operele lui literare, ci la teoria culorilor şi la polemica sa cu Newton! Dacă şi Goethe îşi ignoră geniul adevărat şi se crede mai curând fizician decât scriitor! Foarte dificil acest capitol: nici chiar Thomas Mann nu poate zugrăvi dinăuntru portretul geniului. Dar restul este tulburător. Cât priveşte ultima întâlnire dintre Goethe şi Lotte, în landoul consilierului aulic, ea nu se petrece oare doar în imaginaţia bătrânei doamne?

15 octombrie. Nana: Zola face cu adevărat ceea ce Balzac doar îşi închipuia că face, şi anume cronică socială. Romanul e puternic, bogat, plin de o energică imaginaţie satirică. Portrete memorabile (al costumierei, al doamnei Jules, cu buchetul ei de ace înfipte în corsaj în dreptul inimii); scene extraordinare (vizita prinţului în cabina Nanei, unde actorii, îmbrăcaţi în costumul Regelui Dagobert, joacă un fel de comedie pe jumătate reală, pe jumătate fictivă, înaintea unei alteţe adevărate, amestecând rolurile); şi mai ales formidabila Nana, curtezana care devoră moşii, bănci, castele, jurnale, cai de curse, averi uriaşe, ca şi cum le-ar înghiţi, vitala, vulgara şi fermecătoarea Nana, aşa de bine fixată în cele două pagini de la urmă – unde lăcomia ei inocentă este descrisă metaforic, cu ajutorul unor mari simboluri ale acumulării şi distrugerii. Nana papă tot! Ce-i lipseşte lui Zola este simţul măreţiei omului în grandoare, ca şi în decădere. El este caricaturist, ca Daumier, ochiul lui necruţător vede hipertrofic mizeria morală şi fizică a unei lumi ce piere, victimă a propriilor instincte vorace. Este un hulpav în satiră. Nu are simţul moral al lui Tolstoi, nici înduioşarea sublimă a lui Dostoievski, sfinţenia păcătosului. Riguros, temeinic, romanul suferă de platitudine. În lipsa transcendenţei de orice fel – morale, religioase – socialul ne apare totdeauna puţin cam plat. Nimic nu transcende lumea lui Zola, care e un manej, un circ, un bâlci, un furnicar gigantic privit de scriitor cu plăcere scârbită, cu indiferenţă scandalizată. Pictor de moravuri, nu e şi moralist. Poate să ne uluiască, dar ne emoţionează rareori. Între Nana şi Sonia Marmeladova este abisul care desparte prostituția pur şi simplu, expresie a vitalităţii animalice, amorale şi „inocente”, de prostituția culpabilă, bântuită de coşmarul remuşcării.

În imagine: Thomas Mann (sursa foto: eluniversal.com)

(1982)