Gare au coeur (II)

Despărţirea neaşteptată şi, poate, o anumită frustrare mi-au sporit dorinţa de a face cunoştinţă cu una dintre cele 47 de femei ale lui Toma. Era vorba şi de o anumită nerăbdare care acţiona ca o febră. Nu-mi mai păsa absolut deloc nici de vulgaritatea lor, pe care o remarcasem la singura dintre ele pe care o văzusem, roşcata de la cinema, nici de faptul că trecuseră prin braţele cine ştie câtor bărbaţi. Orgoliul meu masculin, ca şi un oarecare inconfort moral, era învins de neputinţa de a mă descurca de unul singur. Unde era să găsesc o femeie dispusă să se culce cu mine? Ca să nu spun că n-aveam o cameră a mea, ca Toma, inconturnabil, iată, încă o dată? Prea multe necunoscute în ecuaţie. Aşa că tot el rămânea soluţia. Felul în care mă părăsise prietena mea nu era fără legătură şi cu dorinţa de a mă răzbuna. Era un sentiment la fel de nou pentru mine ca şi celelalte cărora le căzusem pradă în ultima vreme. Mă vedeam declarându-i triumfător că mie nici măcar nu-mi părea teribil de rău. Dar astea erau deocamdată doar închipuiri. Iar cu Toma nu discutasem încă nimic. Mai era şi faptul că nu mă simţeam în stare să-i spun că mă despărţisem de prietena mea. Nu ştiu ce mă reţinea. De altfel, nici el nu deschisese subiectul, deşi era evident că nu mai eram împreună. Mult mai târziu, după moartea lui, mi-am pus întrebarea, într-o împrejurare despre care voi vorbi ceva mai încolo, de ce n-o făcuse, când îmi devenise clar că ştia.

Ca şi cum mi-ar fi ghicit dorinţa care nu-mi dădea pace, Toma mi-a propus într-o zi să-l însoţesc într-o vizită. Nu mi-a spus la cine. Doar că s-ar putea să ne întoarcem târziu. Era bine ca bunica să ştie că rămân noaptea la el. Am cumpărat două buchete de la florăria de pe Corso, nu din piaţă, ceea ce m-a făcut să cred că vizita avea un caracter mai protocolar decât una obişnuită. Fiecare cu buchetul lui, mi-am zis. În realitate, buchetele aveau destinatare diferite, cum am constatat în clipa în care am intrat într-o casă din spatele parcului central al oraşului, una din puţinele care vor supravieţui în anii următori construcţiei de blocuri. Cea care făcea oficiile de gazdă era o femeie de treizeci, treizeci şi ceva de ani, n-am fost niciodată în stare să apreciez vârsta, destul de drăguţă, cu părul blond spălăcit şi tuns scurt, îmbrăcată modest. Spiritul meu de observaţie nu prea dezvoltat şi deloc antrenat m-a împiedicat, mai ales sub imperiul emoţiei care mă cuprinsese, să reţin şi alte amănunte. Cealaltă, cam de aceeaşi vârstă, era înaltă, slabă şi urâţică, în pofida unor ochi atât de strălucitori încât o făceau atrăgătoare. Tot ce mai ţin minte era rochia, mult mai scurtă decât văzusem vreodată, la modă abia în deceniul următor, şi care îi dezvelea nişte genunchi ascuţiţi şi, aşa îmi făceau mie impresia, cât se poate de nostimi.

Am început prin a juca gare au coeur, un joc de cărţi pe care îl ştiau toţi în afară de mine, dar la care m-am prins imediat. N-aveam idee dacă cele două tinere femei cunoşteau sensul expresiei franţuzeşti, dar Toma, care propusese jocul, îl cunoştea cu siguranţă, chiar dacă paza nu privea, cu siguranţă, în cazul lui, inima. Motivul pentru care voise să-l jucăm era de natură simbolică, pentru el simbolurile contând foarte mult, iar aici era vorba atât de sugestia numelui, cât şi de faptul că se juca pe perechi. Pentru mine, lucrul s-a dovedit plin de consecinţe. Prima pereche am format-o cu gazda noastră. Toma n-a părut să dea importanţă faptului decât când, după prima partidă, m-am trezit refuzând să schimbăm partenerele. N-a avut încotro, dar m-a privit într-un fel care m-a determinat să cred că îi stricam socotelile. Mi-am dat seama că mai jucase gare au coeur cu una dintre femei, cu gazda, probabil, şi că cealaltă, pe care o întâlnea prima oară, îmi fusese destinată, ca să zic aşa, mie. Convenţia era, după cum Toma îmi va spune la plecare, ca ultima pereche de la jocul de cărţi să rămână aceeaşi şi la jocul care urma. Tot atunci îmi va explica şi motivul pentru care gazda trebuia să facă pereche cu el. Fiecare lucru însă la timpul lui. Odată sfârşit jocul, ne-am luat paharele de vin (Toma fusese acela care adusese o sticlă) şi ne-am separat după cum deciseseră sorţii cu ajutorul meu neprecupeţit. Gazda şi cu mine ne-am dus la fereastra care dădea spre o grădină cam neîngrijită, în vreme ce Toma şi urâţica lui au dispărut printr-o uşă pe care n-o remarcasem până atunci. Neştiind prea bine ce trebuia să fac în continuare, m-am pus pe vorbit. Ca tuturor timizilor, vorbitul îmi dădea curaj. Nu mă aşteptam însă ca femeia de lângă mine, şi care nu se afla cu siguranţă prima oară într-o asemenea situaţie, să facă acelaşi lucru. Eram ca doi prieteni vechi şi care nu se mai văzuseră de mult. Sorbeam câte o picătură de vin şi povesteam. Am ajuns repede la mărturisiri, ale mele complet neinteresante, referitoare, ei, bine, la cine credeţi, la Toma, fireşte, la amicul meu, pe care l-am bârfit cu o plăcere inexplicabilă, în primul rând, pentru mine. Femeia n-a părut tulburată de ce afla despre Toma, cred că ştia mai multe decât mine despre el. Mărturisirile ei, în schimb, s-au dovedit palpitante. M-a lăsat pur şi simplu cu gura căscată când mi-a spus că are o fetiţă pe care o creşte maică-sa, concepută, aşa a zis, cu un nenorocit care îşi bătuse joc de ea, profitând de faptul că era beată („Mă îmbăt uşor”, a precizat, ţinând paharul în aşa fel, încât să văd că era aproape plin). Sedusă şi abandonată, mi-am spus în sinea mea, cu o formulă literară, căci era prima oară când auzeam o astfel de poveste din gura cuiva. Astăzi, cu atâtea filme şi melodrame, nimeni nu mai crede în adevărul ei, dar eu, la 17 ani nici măcar împliniţi, o întâlnisem rareori până şi în cărţi. E drept că un al şaptelea simţ îmi sufla că victima inocentă a unui viol nu se culcă după nici o oră cu un bărbat necunoscut. Nu era mai puţin adevărat că victima încă nu se culcase cu mine, dar exista oare vreun alt motiv pentru care să mă aflu în casa ei la ora aceea din noapte? Trăgând cu ochiul, observasem într-o nişă un pat destul de potrivit cu împrejurarea, unul singur însă, ceea ce mă făcea să creed că ne era rezervat, de vreme ce Toma şi urâţica nu se folosiseră de el. Numai că până să mă lămuresc ce avansuri să-i fac femeii care mă copleşise cu sinceritatea ei, Toma şi perechea pe care i-o hărăzisem fără să ştiu prea bine ce fac s-au întors şi s-au urcat în patul nostru. Erau amândoi aproape goi, dar nu păreau să se sinchisească. După cum nu păreau să se sinchisească de faptul că ne găseau cum ne lăsaseră. Indiferenţa cu care Toma trata faptul, absolut evident, că nu se întâmplase nimic între mine şi gazdă m-a nedumerit profund. Nu mă adusese în casa ei ca să mă iniţieze în ale sexului? Nu-i păsa că preferam să stau de poveşti în loc să mă comport ca un bărbat? Câteva minute mai târziu, gâfâielile şi gemetele care au început să răzbată dinspre pat nu mai permiteau nicio îndoială în privinţa faptului că cei doi făceau sex, cu îndârjire şi metodă, ca şi cum s-ar fi aflat singuri în cameră. Tot ce-mi mai aduc aminte este că m-am simţit, în acelaşi timp, îngrozitor de jenat şi de excitat. La un moment dat, am fost sigur că voi ejacula, acolo, în faţa femeii, mai ales că partida de sex dintre cei doi părea să nu se mai termine. Adesea, după aceea, am apelat la amintirea ei ca la o unitate de măsură pentru un act a cărui durată este mai importantă pentru mulţi bărbaţi decât erecţia. Habar n-aveam ce se întâmplă cu femeia de lângă mine. Doar uşoara accelerare a respiraţiei arăta că e conştientă de monstruozitatea actului la care eram siliţi să asistăm. Bănuiesc, astăzi, nu atunci, când mă străduiam din răsputeri să mă reţin, că îşi dădea seama de starea în care mă aflam. A depus pe neaşteptate paharul pe pervazul ferestrei şi m-a tras spre ea. Am îmbrăţişat-o, la rândul meu, cu bruscheţe şi m-am gândit că ar fi momentul s-o dezbrac, deşi habar nu aveam de unde să încep. M-a împins uşurel pe spate şi mi-a desfăcut nasturii de la pantaloni. Am simţit uluit cum îşi bagă mâna înăuntru, încercând parcă să-şi facă loc în deschizătura nu destul de largă, în timp ce eu stăteam ca o stană de piatră, neînţelegând ce urmează să se întâmple. N-a fost nevoie decât de o singură atingere ca să izbucnesc. Primul şi cel mai scurt act sexual din câte am avut parte a fost urmarea celui mai lung din câte îmi voi închipui toată viaţa că există.

Noaptea dezvirginării mele însă nu se încheiase, deşi îmi era o asemenea ruşine, încât nu ştiam cum să dispar mai rpede. Cea care nu m-a lăsat a fost perechea pe care mi-o hărăzise jocul de cărţi. M-a prins de mână, iată, gestul se repeta după scurt timp, şi m-a condus la baie. „Să ne dezbrăcăm!”, mi-a spus simplu. În clipa următoare, mi-am dat seama că-mi trecuse orice urmă de ruşine. Ne-am dezbrăcat fără grabă, dar şi fără jenă, şi am intrat în cadă. În timp ce potrivea apa, întoarsă cu spatele la mine, mi-a spus că nu voise să facem sex pentru că avusese o boală de care nu era sigură că se vindecase complet. Nu atât delicateţea cu care mă protejase m-a uimit, cât sinceritatea ei. Nu eram obişnuit să discut astfel de lucruri intime nici chiar cu Toma, faţă de care mă deschisesem cel mai mult, darămite cu o femeie pe care o vedeam prima oară. Eram însă sigur că nu mă minţea. Toma îmi va spune pe urmă că ştia de boala ei şi de aceea voise să mi-o lase mie pe prietena ei, descurcându-se el cumva, cu cealaltă. Nu ştiusem până cu puţine minute înainte ce ar fi putut face un bărbat şi o femeie în loc de singurul fel de sex despre care citisem, mânat de curiozitate. În aceeaşi noapte, descoperisem deja unul din aceste feluri asupra cărora cărţile păstrau tăcerea. Aveam să descopăr încă unul. Ne-am spălat unul pe altul, pe spate, pe picioare, pe piept. I-am atins cu o plăcere nespusă sânii goi şi plini. Începeam să înţeleg că există nu doar mai multe feluri de a face sex, ci şi mai multe feluri de plăcere. Am mângâiat-o pe pântec. Sexul nu m-a lăsat să i-l ating, nici măcar cu mâna, deşi eram gata să-mi asum toate riscurile din lume pentru câteva clipe de beţie a simţurilor mele trezite la viaţă. Eram din nou excitat la culme şi, de data asta, perfect vizibil, dar nu mă mai ruşinam de dorinţa mea. Atunci femeia m-a luat a doua oară prin surprindere. S-a lăsat în genunchi în cadă şi mi-a cuprins sexul, mai întâi cu mâinile, apoi cu buzele, de parcă ar fi cântat la fluier. Cântecul neauzit decât de mine a durat mai mult decât prima oară, în nici un caz atât de mult cât mi se păruse că a durat partida de sex adevărat dintre Toma şi urâţica lui. Apoi m-a sărutat pe gură. În naivitatea mea, sărutul m-a tulburat mai mult decât tot ce trăisem în noaptea aceea.

N-am fost deloc mândru de cum mi-am început viaţa sexuală. I-am purtat multă vreme pică lui Toma. Deşi prietenia noastră a continuat, nu mai era ce fusese. Am plecat totuşi împreună la facultate. El avea un unchi în Bucureşti, la care urma să locuiască. Mi-a propus să stau cu el. Avantajele erau evidente, dar nu mă simţeam tentat să împărţim camera. Noaptea pe care o trăisem mă învăţase minte. Să fiu martor partidelor lui de sex mi se părea insuportabil. Am preferat să mă duc la cămin şi l-am refuzat ori de câte ori s-a oferit să-mi pună camera la dispoziţie. Eram la curent cu această practică printre studenţi, dar o găseam respingătoare. Era, în definitiv, un fel de exhibiţie, ca şi cum toată lumea ar fi stat la pândă şi ar fi aşteptat să te vadă ieşind, pe scut sau sub scut. Toma mai era şi curios în privinţa eventualelor mele relaţii amoroase. De când se arătase atât de dezinteresat de despărţirea de prietena mea, încât nu mă întrebase niciodată nimic, îmi jurasem să nu-i mai spun nimic. Şi reuşisem să mă ţin de cuvânt. De câte ori mă căuta, mă găsea acasă ori în laboratorul de fizică de la facultate, unde îmi petreceam uneori şi sâmbetele şi duminicile. Am avut în tot timpul facultăţii o singură prietenă, cu care m-am şi însurat în ultimul an şi cu care sunt împreună până astăzi. Aşa că, în fond, n-aveam ce să-i ascund. Îl lăsam totuşi să creadă că am o viaţă secretă. Habar n-am dacă mă credea sau nu. Ştiam, chiar şi fără să-mi spună el, devenit mai reticent decât fusese când eram la liceu, probabil şi din cauza muţeniei mele, că făcea sex cu o mulţime de femei de toate vârstele şi condiţiile sociale. Bănuiam cum le vrăjea, dar nu şi care era cheia succesului lui la toate. Sau poate că nu la toate. De faptul că întâmpina refuzuri, nu mi-am dat seama multă vreme. Un eşec la un om ca el mi se părea improbabil. Până într-o zi, când, fiind la Ateneu, împreună şi cu un coleg al meu de facultate, am fost martorul unei scene care m-a uluit. Colegul meu era opusul lui Toma. Pe el, femeile nu-l interesau. Se credea un eminent fizician în devenire, care considera că nu te poţi realiza profesional dacă îţi pierzi viaţa cu femeile. Pretindea că nu se gândise niciodată la sex. Eu, în schimb, am rămas cu această obsesie ani buni după noaptea de pomină despre care am vorbit, mai exact până când m-am însurat, din dragoste, şi, odată ce m-am bucurat şi de sentiment, şi de sex, m-am declarat satisfăcut şi n-am mai simţit nevoia să-mi schimb partenera de viaţă. Iată-ne, cum spuneam, la Ateneu. Pe rândul din faţa noastră, stătea o fată foarte frumoasă, bine îmbrăcată, gătită chiar, spre deosebire de noi care purtam haine modificate de croitor ale taţilor noştri. Fata, cam de o vârstă cu noi, avea un profil perfect, asupra căruia Toma ne atrăsese atenţia, şi trăsături atât de fine, încât nu ne mai săturam s-o privim, tot răsucind capul ca s-o vedem mai bine. Toma era atât de pornit s-o cucerească, încât, în pauza concertului, a agăţat-o pur şi simplu. Jenaţi de curtea grosolană pe care i-o făcea, ne-am ţinut, colegul meu şi cu mine, ceva mai la o parte. Fata nu părea încântată de avansurile lui Toma. Cred că îşi dăduse seama că suntem împreună, fiindcă, la un moment dat, l-a împins cu mâna pe Toma la o parte, şi s-a îndreptat spre noi. I s-a adresat colegului meu: „Te rog să fii amabil şi să mă însoţeşti”. Colegul meu a fost atât de surprins, probabil fiindcă nicio domnişoară nu se apropiase atât de mult de el, încât a bâiguit ceva de înţeles care a determinat-o pe fată să facă un gest de lehamite şi să se ducă la garderobă, iar apoi să iasă cu multă demnitate pe uşa holului mare al Ateneului.

Toma s-a uitat, zâmbind un pic strâmb, în urma ei, fără să pară contrariat de afrontul pe care i-l făcuse şi, încă, cu noi de faţă. Mai şocat eram eu. Refuzul mi se păruse umilitor până şi mie care nu trăisem niciunul. Unde era mândria lui de bărbat căruia toate femeile îi cădeau la picioare? Şi, mai ales, nu mă aşteptasem, după un asemenea eşec, să constat că se comporta ca şi cum nu se întâmplase nimic. Oare nu cumva tocmai această capacitate de a trece peste astfel de umilinţe publice îi garanta succesul? În ce mă priveşte, eram absolut convins că un singur refuz m-ar fi demobilizat definitiv şi irevocabil. Toma devenea tot mai mult pentru mine un mister. Nu reuşeam să-mi explic ce fel de bărbat era. Trebuie să recunosc că n-a lipsit mult să devin misogin, observând cum îi cădeau femeile în braţe, în pofida faptului că nu mi se părea a poseda cine ştie ce calităţi nemaipomenite. Îl cunoşteam mai bine decât oricine: nu era nici prea deştept, nici cultivat cu adevărat, cunoştinţele lui în diferite domenii fiind improvizate, ba chiar avea un soi de bădărănie rău ascunsă care ar fi trebuit să le ţină cât mai departe pe femeile de condiţie superioară. Şi totuşi se lăsau seduse şi posedate ca şi cum ar fi fost incapabile să-şi dea seama de lipsa lui de însuşiri. Să fi fost bun la pat? Expresia de la el o auzisem, dar mi se pare că referitoare la femei. Asta era problema, că nu ştiam cum s-o interpretez tocmai când se referea la femei. Ce însemna un bărbat bun la pat, îmi era oricum mai clar. Amintirea partidei de sex la care asistasem nu mi se ştersese din minte. Dar ea nu mă lămurea câtuşi de puţin cu privire la succesul lui Toma: femeile se lăsau cucerite înainte de a şti cât de bun la pat era. Avea el farmecul lui, dar nu mi se părea suficient ca să le ia minţile atâtora, şi naive, şi experimentate, şi copile, şi mature, şi mai ştiu eu cum. Ba unele cu pretenţii de intelectuale, ca poeta de la cimitir. De când biologii au descoperit că atracţia dintre sexe are o bază chimică, dar asta n-o ştiam pe atunci, explicaţia putea fi că Toma poseda o cantitate de feromoni, parcă aşa le zice, mai mare decât alţi bărbaţi. Mi-a displăcut totdeauna chimia, mai ales aplicată la oameni, dar de când am auzit că pisicile se excită teribil la mirosul de valeriană, mi-a devenit şi mai nesuferită. În concepţia mea erotică idealistă, femeile-pisici sunt nişte specimene repugnante. Nu m-a făcut să-mi schimb părerea nici măcar faptul că până şi pudica mea soţie mi-a spus odată că există un prag de animalitate dincolo de care toate femeile sunt la fel. Afirmaţia ei m-a scandalizat cu atât mai mult cu cât m-am întrebat pe loc de unde ştia ea chestia asta. Nu-mi venea la îndemână să cred că o descoperise pe propria piele, cum s-ar zice, mai ales că nu pretinsese niciodată că în viaţa ei ar fi existat mai mulţi bărbaţi, ca să nu spun că nu-mi dăduse nici în momentele noastre de maximă intimitate senzaţia, sau cum s-o fi chemând, că o purtasem dincolo de pragul cu pricina. Întorcându-mă la Toma, îl consideram, nu fără oarecare ciudă şi în pofida eşecurilor lui, câte vor fi fost, un mascul fericit, tocmai fiindcă nu le punea la inimă, satisfăcându-şi din plin orgoliul de a ţine socoteala femeilor cu care se culcase.

Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci chiar că nu găseam nicio explciaţie sinuciderii lui Toma. Şi, încă, din cauza unei femei, cum pretindea poeta. Câteva săptămâni după înmormântare, fratele lui T mi-a telefonat ca să ne vedem. Ne-am întâlnit în oraş, la un bar. Între puţinele lucruri rămase de la fostul meu prieten, care, după căsătorie, se mutase în apartamentul soţiei lui, fără să ia cu el nici cărţi, o bibliotecă propriu-zisă oricum n-avea, nici mobile, se afla o scrisoare. Era scrisă de prietena mea şi adresată lui Toma. Era foarte scurtă. Când am citit-o, acolo, în bar, n-am înţeles decât că apela la Toma ca să mă convingă el să accept să ne despărţim. Abia acasă, când am recitit-o, mi s-a părut că mesajul are un subtext nu tocmai limpede, dar pe care nu eram în stare să-l descifrez. Mi-am amintit de bănuielile pe care mi le stârnise boala ei din vara în care ne despărţisem. Dacă mă înşelase şi nu-şi ierta greşeala? În fond, nu era obligată să-mi fie fidelă, doar nu-mi fusese iubită cu adevărat. Să fi făcut pasul acela din cauza timidităţii mele? Să-şi fi dorit o dragoste mai puţin platonică decât aceea pe care i-o oferisem eu? Nu-mi dăduse niciodată impresia că ar fi fost una dintre acele fete, viespe rătăcită printre albinuţele cu care Toma şi cu mine ne plimbam pe Corso, şi care să caute, în primul rând, în relaţia cu un bărbat, sexul. Şi oare să fi fost eu atât de îngrozitor de naiv, încât să nu remarc faptul că se mai întâlnea şi cu altul sau chiar se culca de-adevăratelea cu el? E drept că dispărea din când în când, spunându-mi că se duce la părinţii ei, ca, pe urmă, să recunoască nesilită de nimic că nu plecase din oraş. Singura dispariţie mai lungă fusese aceea definitivă. Iată ce îi scria lui Toma prietena mea: „Spune-i, dacă nu te simţi în stare de întreg adevărul, că am pe cineva, un bărbat pe care nu-l iubesc, dar pe care l-am dorit din prima clipă, şi că lucrurile cu amicul tău stau pe dos. Fă-l să înţeleagă că nu mai pot să dau ochii cu el şi, mai ales, să nu mă mai caute.” M-am întrebat stupefiat, deşi, după atâta timp, nu mă mai încerca nicio părere de rău, de ce îi scrisese lui şi nu mie. Oare pentru că, spre deosebire de el, pe care îl doreau toate femeile, deşi niciuna nu l-a iubit, lucru de care acum, când citeam scrisoarea, nu mă mai îndoiam, pe mine mă iubiseră câteva, două mai exact, deşi niciuna nu m-a dorit? Nu eram deloc frustrat. În orice caz, nu acum. Nu-mi făcusem niciodată iluzii cu privire la bărbăţia mea. Cu soţia mea m-am înţeles totdeauna bine, deşi făceam sex mai degrabă din obişnuinţă decât din plăcere. N-am înşelat-o niciodată. Aş putea pretinde că ne iubim şi astăzi, după atâţia ani. Despre Toma n-am ştiut multă vreme ce să cred. Abia după sinuciderea lui şi după ce văzusem fotografia şi citisem scrisoarea, mi se lămurau unele lucruri. Altele, destule, rămâneau însă confuze. De exemplu, atracţia pe care o exercita asupra femeilor şi, iată, chiar şi asupra prietenei mele, dovadă că lui îi scrisese, nu mie. Ca să nu mai vorbesc despre misterul cel mai mare legat de firea lui, sinuciderea din cauza unei femei.

Nu m-am putut împiedica să-l chestionez îndelung pe fratele lui despre viaţa pe care Toma o dusese în anii în care nu mai ştiusem unul de altul. Voiam să înţeleg de ce s-a căsătorit, fie şi atât de târziu, el, care nu dădea doi bani pe viaţa de familie şi nu-şi dorise niciodată copii. Voiam să-mi povestească despre soţia lui, cântăreaţa. „Se înţelegeau?”, l-am întrebat. „Se înţelegeau, mi-a răspuns după câteva secunde în care a părut că-şi lămureşte lui însuşi sensul întrebării. Nu se certau mai des decât alţi soţi şi se împăcau de fiecare dată. El n-a avut, îţi spun sigur, nicio altă legătură după căsătorie. Despre ea, nu ştiu, dar nu vreau să cad în prejudecata că actriţele sau cântăreţele sunt incapabile de fidelitate conjugală”. „Îl iubea?” „Dumnezeu ştie ce e în sufletul femeii. El o iubea cu siguranţă. A fost, din câte mi-a spus chiar el odată, prima femeie pe care a iubit-o”. Eu, cu ideea mea nobilă despre iubire, începeam să bănuiesc că, abia când a iubit prima oară cu adevărat, Toma a devenit conştient de golul din viaţa lui de până atunci şi şi-a simţit sufletul mai uscat decât o iască. Şi ce dacă nu-mi dăduse niciodată impresia că ar fi fost nefericit din acest motiv? Când s-o fi lămurit el cu el, nu ne mai făceam mărturisiri. „Cum s-a sinucis?”, am vrut să ştiu. Nu întrebasem mai demult fiindcă îmi închipuisem că, medic fiind, Toma trebuia să cunoască medicamentele de folosit în astfel de scopuri. Ei bine, nu: se spânzurase! Desprinsese din tavan o lustră foarte grea şi prinsese în locul ei laţul. Împinsese cu piciorul masa pe care se urcase. Nu lăsase nici un cuvânt de explicaţie. Asta se întâmpla într-o seară când soţia lui se afla pe scena Operei. Unica seară în care a lipsit din sală, mi-a spus fratele lui.

Pe urmă, când am recapitulat în linişte întreaga istorie, m-am convins că motivul sinuciderii nu poate fi decât unul singur: nu se simţise iubit de femeia pe care o iubea. Recunosc că am prostul obicei să simplific lucrurile care nu ţin de măsurătorile mele cele de toate zilele. Mai ales când au de a face cu sufletul omului. Toma îşi trăise viaţa ca pe o nesfârşită partidă de sex. Meseria de medic o făcea de nevoie, nu din plăcere şi cu atât mai puţin din pasiune. Cărţi nu citea, la cinema nu mai fusese din vremea liceului, iar la teatru sau la concerte, nu de spectacol era atras, ci de mondenitate: de unde din altă parte să-şi fi ales prada pentru simţurile lui mereu treze? Sexul fusese raţiunea vieţii lui. Unica. De neînlocuit. Când a iubit prima oară, a avut revelaţia că există şi altceva în afară de sex. Dar el era omul unei unice pasiuni. S-a devotat iubirii, aşa cum înainte se devotase sexului. Şi când a descoperit că nu e iubit, unica lui raţiune de a fi a încetat să existe. Ce putea face altceva decât să-şi ia viaţa? Eram destul de mulţumit de concluzia la care ajunsesem.

Până într-o seară când i-am vorbit soţiei mele despre Toma. Ea îl cunoscuse prea puţin. Singura amintire mai precisă era legată, nu atât de plimbarea cu barca pe lacul din Herăstrău, cât de felul cum ne minţise, lăudându-se că a luat nota maximă la un examen pe care îl picase. Nu-şi făcuse o părere tocmai bună despre el. Stăteam unul lângă altul întinşi pe pat, eu vorbeam, ea asculta. Când am isprăvit, mi-a spus pe neaşteptate: „Tu te vei fi crezând mai bun decât Toma, fiindcă, spre deosebire de el, ai avut parte de iubire.” Nu-mi trecuse prin cap să mă compar cu Toma. Mă credeam oare mai bun? Sau mai norocos? Mi-am dat seama că Toma mă preocupase într-o asemenea măsură, încât uitasem cu desăvârşire să mă gândesc la mine însumi. Tot încercând să descopăr ce era în sufletul lui, nu mă întrebasem nicio clipă ce fusese în al meu. Îl invidiasem? Mă complexase? Îmi dorisem vreodată cu adevărat succesul lui la femei? Un lucru era sigur: lui, care cunoscuse carnal, altă vorbă pe care o auzisem de la el, nenumărate femei, i-a fost dat să trăiască o mare pasiune, iar mie, care nu cunoscusem decât trei, şi doar cu două făcusem sex, orice pasiune îmi rămăsese străină. Probabil că-mi păzisem prea bine inima. Se vede că am interpretat greşit avertismentul din numele jocului de cărţi pe care ni-l propusese Toma în acea noapte de neuitat a adolescenţei mele. M-am aplecat spre soţia mea, cu care nu mai făcusem sex de o lungă bucată de vreme, şi i-am spus: „Dacă nu te culci cu mine, mă sinucid”. Mi-a întors spatele şi mi-a şoptit cu o clipă înainte de a adormi: „Prostule!”

[prima parte poate fi citită aici]

(2010)

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto: youtube.com)