Femeia din vis

Luam micul dejun în restaurantul de modă veche de la Royal Marine Hotel din Dun Laoghaire, când mi-a venit ideea. M-am dus la masa lui Roger Caillois, de care mă despărţisem pe la miezul nopţii, după o întâlnire de pomină, pe care am povestit-o altă dată, şi i-am spus fără nici o introducere:

– N-aţi vrea s-o căutăm împreună pe femeia din vis?

Caillois m-a privit o clipă mirat, cu ochii lui rotunzi şi puţintel umflaţi. Părea să nu înţeleagă despre ce femeie e vorba. Apoi a început să râdă:

– Ei, şi cum să facem? E vorba, totuşi, de un vis!

– Ne întâlnim la Paris şi reluăm cercetările cât se poate de metodic. În definitiv, străzile dintre avenue des Ternes şi avenue Niel nu sunt prea numeroase. Iar dacă vă displace să răscoliţi tre­cutul, daţi-mi mie câteva informaţii suplimentare. Ce vârstă ar trebui să aibă acum? Cum arată? Şi aşa mai departe. Orice detaliu de care vă amintiţi, în afara celor pe care le-aţi scris în carte.

A rămas pe gânduri, amuzat, pe urmă a spus:

– Nenorocirea e că nu-mi aduc aminte nimic în plus. A tăcut. După câteva momente a reluat: să zicem că femeia ar avea acum în jur de patru­zeci de ani. Probabil că-şi făcea cumpărăturile în împrejurimi şi bea, din când în când, o cafea la un bistro de pe strada Demours, lângă templu. Şi încă ceva: cred că-i plăceau câinii. Vecinii trebuie s-o fi văzut adesea plimbându-se, dimineaţa şi seara, cu un caniş alb. A făcut o nouă pauză. Cam asta e tot ce pot să vă spun.

Mi-a oferit un ceai şi, cum era deja aproape zece, am plecat la congres. În restul timpului, pe care l-am petrecut la Dun Laoghaire, n-am mai avut prilejul să vorbim. A părăsit Irlanda cu o zi înaintea mea. Când achitam eu însumi nota, la recepţie, hotelierul mi-a întins un plic în care se afla un exemplar din L’incertitude qui vient des rêves, prima ediţie, cumpărat de la un anticariat din Dublin şi pe care autorul îmi scrisese câteva cuvinte: „Vă doresc succes. Dacă descoperiţi ceva, daţi-mi de ştire. R.C.“

După câţiva ani mă aflam în Franţa. Uitasem de promisiune. Locuiam la Croissy sur Seine şi veneam zilnic la Paris cu metroul. Coboram de obicei la Chatelet. În dimineaţa aceea, voiam să văd o expoziţie de la Grand Palais. Eram în vago­nul elegant de R.E.R. şi citeam un ziar. Uitându-mă pe fereastră, am văzut că ajunsesem la Place de l’Etoile. Brusc, discuţia cu Roger Caillois mi-a revenit în minte. Am înhăţat sacul de umăr, am vârât în el ziarul, aproape mototolindu-l, şi într-o clipă mă aflam pe peron. La ieşirea din metrou, am cumpărat cel mai detaliat plan al Parisului pe care l-am găsit şi, cu el sub braţ, am pornit-o agale pe strada Mac-Mahon. Cunoşteam vag car­tierul, aşa că am intrat în primul bistro, pe rue des Acacias, lângă intersecţia cu avenue des Ternes, şi am început să studiez harta. Perimetrul descris de R. Caillois în cartea lui avea forma unui triunghi dreptunghic, laturile formându-le Bulevardul Pereire, avenue Niel şi avenue des Ternes. Bis­troul meu era în vecinătatea unghiului drept for­mat de ultimele două. Străzile oblice care tăiau alte două triunghiuri dreptunghice în interiorul celui dintâi erau în număr de patru. M-am oprit, fiindcă despre ea vorbise Caillois, la rue Demours. Mi-am spus că această restrângere era absolut necesară, pentru început, dacă nu vreau să pierd o groază de timp cu investigaţiile. Îi promisesem, doar, lui Caillois să procedez cu metodă.

Sorbind din paharul de Schweppes, am încer­cat să-mi amintesc tot ce ştiam despre întâmplarea povestită în L’incertitude qui vient des rêves. Punctul de plecare erau les Magasins Réunis de pe Mac-Mahon, pe lângă care trecusem. Clădirea în care locuia (mai locuieşte?) femeia avea mai multe etaje, un culoar şi un ascensor. Fereastra bucătăriei dădea spre o curte interioară anormal de îngustă: trebuia aşadar să caut un bloc spri­jinit pe o parte de alte blocuri. Era cam tot ce ştiam. Foarte puţin, dar destul de clar.

Am plătit Schweppes-ul şi am ieşit din bistro. M-am învârtit, preţ de o jumătate de oră, în peri­metrul pe care mi-l alesesem şi am privit fiecare casă cu mai mult de un etaj de pe rue Demours, nu şi dincolo de piaţa Aimé-Maillard. Am reţinut cinci clădiri care corespundeau descrierii. Le-am luat pe rând. În două dintre ele nu locuia (nu locuise?) nici o femeie singură. În alta nu existau decât apartamente foarte mari, de patru sau cinci camere. Am pierdut o oră întreagă, intrând şi ieşind, întrebând portăresele nu prea binevoi­toare (care mă priveau cu ostilitate, mai ales că nu posedam nici un nume, iar informaţiile, câte le ceream, erau extrem de vagi). N-am descoperit nimic promiţător. În afară de faptul că-mi fixasem atenţia asupra a două imobile, prin eliminare, nu avansasem cine ştie ce în căutările mele.

Doar că mă familiarizasem îndeajuns cu atmo­sfera locului şi-mi perfecţionasem chestionarul. Pe strada Demours, vis-à-vis de una din clădirile care mi se păreau că merită să stărui, era o cafe­nea. M-am instalat sub copertină, afară, la o masă, şi am cerut un Croque-Madame şi o sticlă de bere. Mă simţeam obosit. Patronul cafenelei, un bărbat de vreo şaizeci de ani, mi-a adus comanda. Fără nici o speranţă, l-am întrebat dacă o cunoaşte pe doamna cu caniş alb care locuieşte peste drum. Mi-a aruncat o privire ciudată. Ceva nu era în regulă. Să fi avut canişul altă culoare? Te pome­neşti că Roger Caillois uitase. Deodată bărbatul din faţa mea a spus:

– De când n-aţi mai văzut-o, domnule?

Nu prea ştiam ce să răspund. Aşa că am spus la nimereală:

– De vreo cinci ani.

Omul păru înveselit.

– De aceea aţi uitat. Doamna Langeais n-a avut niciodată un caniş.

– Nu prea mă pricep la câini, am mormăit eu. N-o fi fost caniş, o fi fost altă rasă…

– E un cocker foarte inteligent, continuă patronul, şi jucăuş, deşi e destul de bătrân. Să tot aibă vreo cincisprezece ani.

– Doamna Langeais stă la etajul patru, nu e aşa? Apartamentul are ferestrele către blocul din spate…

De data aceasta mă dovedisem norocos. Omul încuviinţă şi plecă la o masă alăturată, unde se aşezase un cuplu tânăr, un băiat cu părul creţ şi prietena lui, amândoi foarte volubili. Abia pe urmă am văzut motocicleta cu care veniseră. Era în marginea trotuarului, murdară de praf. Nu aveam nici o idee de ce trebuia să fac mai departe, deşi acum îmi era cunoscut numele femeii. Nu puteam da buzna peste doamna Langeais ca s-o întreb dacă-şi aminteşte de Roger Caillois. Nu se făcea. Dacă nu era ea femeia din carte? Mi-a displăcut totdeauna uşurinţa cu care asemenea lucruri se rezolvă în romanele poliţiste. Semnal­mentele pe care le deţineam se potriveau, probabil, multor alte femei.

Şi, în definitiv, cum arată misterioasa doamnă? Roger Caillois relatează că i-a uitat complet trăsă­turile. Mi-a fost, retrospectiv, ciudă pe el. Puteam să-l întreb pe patron, dar nu voiam să-şi închi­puie că nu sunt în toate minţile. Cum aş fi putut să-i cer să facă portretul unei femei pe care eu o căutam, nu el. Să-i spun că sunt un detectiv particular? Nu mă vedeam prea bine în acest rol şi, în plus, riscam să-l bag la bănuieli şi să nu mai scot nimic de la el. Singura soluţie conve­nabilă mi se părea aceea de a aştepta: poate că doamna Langeais ieşea în oraş. Priveam atent uşa imobilului şi-mi ziceam că ar fi un noroc extra­ordinar, absolut extraordinar, să o văd în clipa următoare apărând cu câinele după ea. Eram atât de concentrat, încât dorinţa mea ar fi trebuit să i se transmită prin telepatie. Dar nu se întâmplă nimic. Uşa rămânea închisă. Mă convingeam, dacă mai era nevoie, că nu posed facultăţi telepatice.

M-am decis să mai dau o raită prin cartier, ca să-mi împrospătez ideile. M-am ridicat şi m-am dus să plătesc. În timp ce patronul îmi întindea restul, ochii mi-au căzut pe o lampă aflată în spatele contoarului zincat: avea un abajur alb, mat, buclat în partea inferioară, şi putea fi coborâtă sau ridicată cu ajutorul unei contragreutăţi de porţelan. În prima secundă m-am întrebat ce căuta într-o cafenea o lampă atât de, cum să-i zic, intimă. Sora bunicii mele avea una la fel în dormitor. Abia după aceea mi-am amintit: semăna cu lampa din bucătăria femeii, de care vorbea Caillois în cartea lui despre vise. Patronul îmi urmărise, probabil, privirea, căci spuse:

– Vă place? E o lampă veche. Acum douăzeci de ani exista pe strada Renault, aici după colţ, un mic magazin specializat în articole electrice. Avea tot soiul de lămpi din acestea.

Mi s-a dezlegat limba.

– Am mai văzut-o undeva, am zis. Cred că în bucătăria doamnei Langeais.

– Posibil, îmi răspunde patronul. Toată lumea din cartier a cumpărat pe vremuri asemenea lămpi.

Şi după o clipă:

– O cunoaşteţi bine pe doamna Langeais?

Am ezitat:

– Am fost o singură dată la ea cu un prieten comun. Dar, desigur, mi-ar face plăcere s-o revăd. Înţelegeţi, nu mă pot duce să-i sun la uşă. Nu sunt convins că-şi mai aminteşte de mine.

– Veniţi diseară, pe la ora şase, aici. Coboară de obicei să cumpere câte ceva pentru câine şi bea o cafea.

Îmi arătă masa la care tocmai stătusem:

– E masa ei.

I-am mulţumit şi am plecat. Eram atât de nău­cit, încât nici măcar nu mă puteam bucura. O fi ea? N-o fi ea? Nu se putea să nu fie ea. Era ea, cu siguranţă. Nu-mi amintesc cum mi-am petre­cut orele care-mi rămăseseră. Pe la şase fără un sfert, eram din nou în cafeneaua de pe strada Demours. Mi-am ales o masă de la care puteam s-o văd pe aceea a doamnei Langeais şi am cerut o cafea. Patronul m-a recunoscut şi mi-a zâmbit. N-am spus nimic nici unul, nici altul. Nu era nimic de spus. Am început să aştept. Eram neli­niştit şi nervos. Minutele treceau infernal de încet. Mă uitam la ceas la fiecare treizeci de secunde. Limba mare se apropia imperceptibil de ora şase. Femeia trebuia să-şi facă apariţia dintr-un moment într-altul. Dumnezeule, ce-o să-i spun? Sau am s-o privesc ca pe o arătare fără să rostesc o vorbă? Treptat, m-am calmat. N-avea nici o importanţă ce voi face. Îmi ţinusem promisiunea şi, gata. O găsisem. Ce mai conta restul?

Era ora şase fix. În clipa aceea, înainte ca uşa imobilului de vis-à-vis să se deschidă şi doamna Langeais să se ivească, trăgând cockerul de lesă, şi să traverseze strada, privind în dreapta şi în stânga, întrupare neverosimilă, fantomă a închi­puirii, mi-am amintit (cum de putusem uita? ce fusese în capul meu?) că nu-i voi putea niciodată povesti miraculoasa întâlnire lui Roger Caillois, care plecase dintre cei vii cu un an şi jumătate în urmă. Am continuat totuşi să aştept în seara care cobora, senină şi caldă, peste Parisul visurilor noastre.

(1986)

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto: jeka.ro)