Discursul îndrăgostit

Numiţi-mă Ismael, îşi începu prietenul meu povestirea al cărui personaj principal era, sau, mai bine zis, mărturisirea, dându-mi a înţelege, prin uşoara apăsare pe cuvinte, că nu era el acela care le rostea pentru prima oară, ci că le auzise sau le citise undeva. Mare cititor de romane de dragoste, visase de când se ştia să scrie el însuşi unul, dar, după numeroase tentative, nu reuşise să aştearnă pe hârtie nici măcar prima frază. Până şi aceea cu care îşi începea mărturisirea, într-o seară limpede de vară, în garsoniera lui ale cărei ferestre dădeau spre parcul oraşului, aparţineau unui celebru roman al lui Melville. Se convinsese, bănuiesc, că nu era în stare să găsească cuvintele potrivite pentru ce avea de spus. Şi, dacă tot era să se folosească de ale altuia, mă alesese pe mine, care cunoşteam cel mai bine, deşi pe bucăţi, e drept, o mare parte din subiectul romanului care îi rămăsese în cap, pur şi neîntrupat, ca o viaţă despărţită de limbaj, dacă aşa ceva e de conceput. Intuiţia nu-l înşela. Eram scribul nimerit. Publicasem câteva romane şi volume de povestiri. Nu erau grozave, dar erau bine scrise, amuzante şi, nu-mi e ruşine s-o recunosc, oarecum frivole. Le adresam unui public care prefera subiectele plăcute şi o manieră fără complicaţii. Critica nu mă cruţase, reproşându-mi faptul că le lipsea autenticitatea. Tocmai această carenţă îl determinase pe prietenul meu să spere că uşurinţa mea la scris şi experienţa lui de viaţă vor da, în combinaţie, un roman adevărat. Nu voia să-l semnăm împreună. Îmi făcea într-un fel cadou partea lui, de departe cea mai importantă. Nu ţinea nici măcar să fie pomenit numele real al personajului principal, care era el, fireşte. De unde sugestia din primele cuvinte ale mărturisirii. În plus, trebuia să folosesc un ton cât mai impersonal.

Ismael, să-l numim după voia lui, era foarte pătruns de ideea că trăise o viaţă bogată, chiar dacă nu senzaţională. Se apropia de cincizeci de ani când se resemnase să nu-şi scrie romanul vieţii. Nu al vieţii în general, precizare necesară, ci al vieţii amoroase. Nu fusese niciodată însurat, deşi avusese multe legături, despre care vorbea cu plăcere, dar despre care, cum aţi înţeles, nu izbutea să scrie. Vorbea cât se poate de frumos despre femeile care îi trecuseră prin braţe, nelăsând loc nici pentru cea mai mică îndoială în privinţa faptului că le socotea pe toate nişte fiinţe excepţionale. Era un bărbat bine crescut. Meseria lui era aceea de oboist. Fusese angajat, după ce absolvise Conservatorul, la Filarmonica din oraşul în care se născuse. Repetiţiile şi concertele îi lăsau timp suficient pentru aventuri galante şi pentru cititul romanelor de dragoste. Le înregistra zilnic într-un jurnal şi pe unele, şi pe altele. Fără comentarii: nume, date, locuri, ceasuri ale zilelor şi nopţilor, personaje, întâmplări, totul exterior, nicio stare sau emoţie, nimic lăuntric, nicio reacţie afectivă. Mi-a permis să le răsfoiesc, după ce s-a decis să-mi încredinţeze scrierea romanului vieţii lui amoroase. Mi-a mărturisit că avea un model pentru jurnalul lui şi anume al acelor împătimiţi care se mărgineau să noteze doar filmele sau bucăţile muzicale sau cărţile citite, adică exclusiv ceea ce îi interesa cu deosebire în viaţă. Citise romanul lui Constantin Ţoiu în care un tânăr fusese închis şi se sinucisese în închisoare numai şi numai fiindcă jurnalul lui intim încăpuse pe mâinile Securităţii. Ştia din auzite şi de asasinarea lui Babu Ursu, pe care două colege de birou îl reclamaseră că are un jurnal intim, deşi acesta nu conţinea decât referinţe la filmele văzute de cinefilul convins care era. Cu toate aceste semnale de alarmă, nu se putuse împiedica să-şi vadă de însemnările lui zilnice despre amoruri şi romane de amor. În legătură cu acestea din urmă, avea de asemenea un model şi anume cursurile lui Nabokov de la Cornell University pe care le citise într-o ediţie americană intitulată Literature, cu mult înainte ca traducerea românească, de altfel, parţială, să fi apărut pe piaţă după Revoluţie. Remarcase felul exact şi minuţios în care Nabokov povestea romane ca Madame Bovary sau Anna Karenina, indicând detalii de nimeni luate în considerare înainte, de exemplu, de câte ori se culcase Anna cu Vronski şi de ce nu fusese niciodată satisfăcută, sau de ce, din punct de vedere sexual, Emma era nemulţumită de Charles. Era la curent cu teza lui Milan Kundera despre romanul pre-coital al secolului XIX. În romanul a cărui scriere mi-o încredinţase, viaţa şi ficţiunea urmau să se amestece inextricabil. Ismael încerca să mă convingă că experienţele lui erotice nu pot fi separate de cele din romanele pe care le citise. Unele purtau pecetea inefasabilă a altora. Realitatea şi ficţiunea se metamorfozau una în alta ca acele fiinţe himerice din poema lui Dante. Şi nu putea concepe dragostea fără discursul îndrăgostit.

În cele din urmă, romanul a rămas nescris, deşi, începând din seara aceea de vară, l-am ascultat ore în şir pe prietenul meu povestindu-şi viaţa şi cărţile. Am pus pe hârtie o mulţime de lucruri, m-am uitat peste însemnările lui zilnice, prin care se perindau nume şi chipuri de femei şi de eroine de roman, dar n-am izbutit să le încheg pe măsura dorinţei şi ambiţiei lui Ismael, care deveniseră în prea mică măsură şi ale mele. Mi-a devenit limpede că orice conţinut are forma lui proprie. Nu poate fi îmbrăcat în cuvintele altuia. Aşa cum Ismael nu găsea cuvintele potrivite pentru experienţele lui amoroase, eu nu reuşeam să umplu de un conţinut valabil frazele care îmi ieşeau nechemate de sub condei. În cazul lui, sufletul nu se întrupa. În al meu, trupul nu prindea suflet.

Ceea ce nu înseamnă că nu m-am ales cu nimic din toată istoria. Am reuşit să aştern pe hârtie câteva scurte povestiri inspirate din viaţa şi cărţile lui Ismael, dintre care am ales să v-o spun mai departe pe aceea pe care am intitulat-o iniţial De ce iubim femeile, dar, dându-mi seama că titlul îl folosise înainte Mircea Cărtărescu, şi că, oricum, nu acoperea şi jumătatea aşa zicând livrescă a lucrurilor, l-am schimbat în Discursul îndrăgostit, titlu care m-a încântat peste măsură.

Avea 22 de ani, abia terminase Conservatorul şi se întorsese în oraşul lui natal, unde i se oferise un post de oboist la Filarmonica locală, după cum mi se pare că v-am mai spus, când, în acelaşi moment al vieţii, i s-au întâmplat două lucruri deopotrivă de importante : a făcut prima oară sex şi a citit romanul lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Se vede că i-a fost dat de la început să îmbine dragostea cu romanele de dragoste. Cred că ştiţi că în romanul amintit se află cel dintâi discurs îndrăgostit din literatura română. Fata cu care s-a culcat îi fusese colegă de liceu. Colegă îi fusese şi Ela lui Gheorghidiu în Ultima noapte. Lui Ismael i se păruse interesant felul în care Gheorghidiu o cucereşte şi o posedă pe Ela ţinându-i lecţii de filosofie în pat. Cum despre arta oboiului nu-i prea venea la îndemână să-i vorbească fetei, s-a hotărît să înveţe ceva filosofie. În biblioteca orăşenească n-a găsit decât operele complete ale lui Marx şi Lenin, despre care auzise în facultate destule ca să nu-şi facă iluzii în privinţa utilităţii lor în materie de seducere a femeilor. Nu-i plăcea nici cum zecile de volume se înşirau de-a lungul rafturilor, cartonate şi solemne, şi ale căror cotoare îi sugerau inscripţiile aurite de pe crucile de marmură din cimitire. O filosofie care îi evoca moartea, chiar dacă într-un fel atât de superficial motivat, n-avea cum să servească vieţii în deplinătatea ei reflectată în actul sexual. Trebuia să descopere o flosofie mai senzuală decât marxism-leninismul. S-a dat de ceasul morţii că nu citise la timp, mai ales că întâlnirile şi plimbările cu Magda (era numele adevărat al fetei, despre care Ismael n-a crezut de cuviinţă că trebuie ascuns) se îndesiseră şi el nu-şi descoperise încă discursul îndrăgostit. Şi-a amintit totuşi că citise undeva că eroul unui roman o seduce pe o tânără domnişoară procedând asemenea unui gânditor dintr-o ţară nordică, autor al unui jurnal filosofic. Biblia lui, fiind vorba de romane româneşti, era dintotdeauna Arca lui Noe a lui Manolescu., în care a identificat imediat romanul şi jurnalul : Adela lui Ibrăileanu şi, respectiv, Jurnalul seducătorului al lui Kierkegaard. Cartea danezului nu era de găsit, aşa că s-a mulţumit cu informaţia din Arcă, după ce, bineînţeles, a citit Adela. Va să zică, şi-a spus, discursul îndrăgostit trebuie să reveleze în bărbat latura de feminitate, aceea care trezeşte în femeie instinctul matern, protector. Seducţia constă în capacitatea de a revela o senzualitate profundă, secretă, inconştientă, alegând o cale ocolită, dacă vrea să-şi atingă ţinta adevărată. Şi nu conduce neapărat la sex.

Pregătind asediul, se plimbase de câteva ori cu Magda, prin parcul de sub fereastra apartamentului, stătuseră pe bancă, se ţinuseră de mână şi o privise în ochi ca şi cum ar fi vrut s-o hipnotizeze. De sărutat, n-a sărutat-o decât după ce a simţit că spiritul kierkegaardian l-a pătruns până în străfundul fiinţei lui însetate de trupul fetei de lângă el. Şi, nici atunci, înainte de a-i vorbi, în cuvinte puţine şi alese cu grijă, despre patima neîmplinită a marelui danez. Colega lui, care urmase Filologia şi era profesoară de română la o şcoală din oraş, nu auzise de Kierkegaard, fiindcă, la fel ca Ismael, fusese dopată în facultate cu marxism-leninism, ignorând totul despre filosofii idealişti în afară de faptul că erau idealişti şi, prin urmare, condamnabili. Îl citise, în schimb, pe Camil Petrescu, şi asta chiar înaintea lui. Câteva seri mai târziu, o invită pentru prima oară la el. Magda nu bea, nici nu fuma, aşa că Ismael nu prea ştia de unde să înceapă. Ea stătea pe o canapea cu tapiţeria destul de precară, el, pe un scaun, singurul pe care îl avea, adus de la bucătărie. Îşi tot propusese să se doteze cu mobila necesară, dar nu apucase. Şi acum, iată, îşi bătea capul cum s-o abordeze pe fată, care îşi trăsese un picior sub ea, într-o poziţie oarecum defensivă, şi tăcea. Părea încă şi mai încurcată de situaţie decât el. Ca să se salveze, Ismael se apucă să-i povestească romanul lui Camil Petrescu, apoi, dându-şi seama că Magda îi spusese că l-a citit, se scuză şi trecu la Adela, pe care ea nu-l ştia, încâlcindu-se în amănunte fără rost şi devenind patetic, pe măsură ce Magda dădea semne tot mai clare de plictiseală. Invocarea lui Kierkegaard i-a fost fatală nefericitului Ismael. Magda îi ceru voie să se ducă la baie şi el nu îndrăzni să-i spună că toaleta era separată, fiindcă asta însemna că bănuieşte că ea simte nevoia să facă pipi şi, de vreme ce ea însăşi nu pronunţase cuvântul cu pricina, îi era peste putinţă s-o facă el. Magda se întoarse de la baie, ca şi cum chiar acolo avusese treabă, îşi luă geanta de pe fotoliu şi-l rugă s-o ierte, dar se simţea obosită şi voia să se culce. La uşă, o prinse cu o mână pe după umeri şi fu pe punctul să-i propună să doarmă la el, dar gura îi refuză orice cuvânt, aşa că înghiţi în sec, aproape cu zgomot, şi o lăsă să iasă. Nu-i dădu prin cap s-o conducă. Asta a fost tot. În jurnalul lui intim, n-am găsit, în ziua cu pricina, decât numele Magdei, urmat de un semn de întrebare şi de unul de exclamaţie. Nici un amănunt, nici un comentariu. Întreaga poveste mi-a spus-o Ismael, când mi-a încredinţat sarcina de a scrie romanul în locul lui.

În zilele următoare, în plină confuzie erotico-intelectuală, n-a găsit nimic mai nimerit de făcut decât să recitească în Arca lui Manolescu capitolul despre Adela. Prinzând curaj, s-a hotărît să facă o a doua tentativă. S-a dus în piaţa oraşului să cumpere nişte flori, cu care s-o aştepte pe Magda când ieşea de la ore. Numai că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Florăreasa nu era alta decât o fostă colegă de liceu, pe care o curtase vag, sau ,mai exact, ea fusese cea care îl curtase pe el, chiar cu o anume insistenţă, şi asta, înainte ca el să plece la facultate, ea rămânând cu liceul, terminat cu greu, să vândă flori în piaţă împreună cu o ţigancă bătrână care, se pare, o crescuse, după moartea părinţilor ei. O revăzu cu plăcere, amintindu-şi brusc de toate aceste lucruri îngropate în memoria lui, nici măcar foarte adânc, având în vedere uşurinţa cu care ţâşniseră la suprafaţă în câteva fracţiuni de secundă. Lia, aşa o chema, era neschimbată, o fată înaltă şi solidă, cu o figură îmbujorată de fiinţă care trăieşte în aer liber. L-a recunoscut pe loc şi i-a sărit de gât, fără nicio jenă, deşi era plin de lume în jur, l-a sărutat şi l-a întrebat de ce nu i-a dat nici un semn de viaţă atâţia ani. „Nu ştiai că-mi plăcea de tine?”, l-a întrebat ea cât se poate de firesc, cu o expresie din adolescenţa lor pe care n-o mai auzise demult. Ismael a uitat şi de flori, şi de Magda, plecând foarte tulburat din piaţă, cu gândul la Lia şi la promisiunea pe care şi-o făcuseră de a se vedea a doua zi pe seară.

De data asta, lucrurile au decurs foarte simplu, Lia a venit la el direct de la taraba din piaţă, unde stătea de obicei toată ziua. Era nemâncată şi însetată. Ismael cumpărase ouă şi pâine, precum şi o sticlă de votcă Stolicinaia În bucătărie erau acum două scaune de lemn, desperecheate, dar utile, şi un set de pahare noi, pe care dăduse o groază de bani, fiindcă erau din cristal de Boemia. După ce a prăjit ouăle şi au mâncat, Lia l-a rugat s-o lase să se spele de mizeria de peste lunga zi, aşa că, ciocnind încă un pahar de votcă, fata s-a refugiat în baie pentru o bună bucată de timp, în care el îşi răsucea prin cap discursul îndrăgostit fără de care, era sigur, sexul nu putea fi decât o împerechere animală nedemnă de doi intelectuali. În cele din urmă, Lia şi-a făcut apariţia în uşa băii, cu părul ud şi despletit curgându-i pe spatele gol, abia învelită în prosopul lui cel mai mare, care n-o cuprindea totuşi decât în parte, aşa încât i se vedea părul pubian. Ismael s-a simţit brusc cuprins de dorinţă şi, smulgând prosopul de pe ea, nici măcar nu s-a gândit s-o sărute pentru început, darmite să mai rostească vreun discurs îndrăgostit, posedând-o acolo, în uşa băii, pe covor. Lia n-a opus nicio rezistenţă, încleştându-l între pulpele ei şi muşcându-l dureros de buza de jos, ceea ce lui i-a sporit excitaţia atât de tare, încât a ejaculat aproape instantaneu, scoţând un geamăt de plăcere. S-a oprit tot aşa de brusc precum o luase pe fată, ascunzându-şi capul, oarecum ruşinat de graba lui, în părul ei încă ud iar fata l-a mângâiat pe ceafă, ca pe un copil prostuţ, l-a dat la o parte şi s-a dus la baie pentru un timp aproape la fel de îndelungat ca şi prima dată. Ce făcea ea acolo lui îi rămânea ascuns. Se socotea un bărbat curat, care avea grijă de corpul lui, dar nu-şi putea închipui cum se va fi spălând o fată, abia ieşită din baie, de câte ori prin aceleaşi locuri sau, poate, prin unele cu deosebire, şi care vor fi fiind acelea. Viziunea îl tulbura, amintindu-i vag de un tablou cu o femeie care se spăla în lighean, al lui Degas, da, sigur, pictorul francez socotit cel mai bun cunoscător al intimităţii feminine, după cum citise undeva. Îşi turnă încă un pahar de votcă şi, când Lia ieşi în sfârşit de la baie, îl ridică în cinstea ei. Fata râse uşor şi spuse : „Ei, ce faci, de ce nu mă aştepţi şi pe mine?” Şi el înţelese imediat mesajul ascuns în vorbele ei şi îşi promise s-o aştepte, dacă nu toată viaţa, măcar de fiecare dată când vor face sex.

Au băut ce mai rămăsese în sticlă, au fumat, apoi Lia s-a urcat în pat iar el i s-a alăturat nu după mult timp. N-au schimbat prea multe vorbe. Ismael simţea coapsa fetei apăsându-i piciorul, care începea să-l furnice, dar nu-i venea să şi-l tragă. Se simţea bine şi bănuia că fata se simţea la fel, nici obosiţi, doar cu o senzaţie de moleşeală în trup, nici somnoroşi, din contra, treji şi atenţi unul cu altul ca doi iubiţi adevăraţi.

Şi atunci începu să vorbească. Mai întâi despre Magda, care ar fi putut să fie prima fată cu care a făcut sex, dar pe care o îndepărtase şi chiar o alungase cu preludiul lui camilpetrescian, ai citit, nu, Ultima noapte, aha, îţi aduci aminte din liceu de Gheorghidiu care îi ţine Elei un curs de filosofie în toată regula, omagiind-o în femeia lui pe intelectuală, deşi, trebuie să precizez, draga mea, că Gheorghidiu e un pic didactic şi confundă filosofia cu istoria ei, luând-o de la Kant, pas cu pas, ceea ce e contrar ideii principale, o mare idee, toţi criticii au fost de acord în această privinţă, stricată de didacticismul lui Gheorghidiu, de felul lui de a face pe dascălul, şi unde, în patul conjugal …Ismael se opri o clipă, uitându-se la Lia şi întrebându-se abia acum dacă ea îl asculta sau adormise pur şi simplu legănată de discursul îndrăgostit pe care el îl improviza cu o vivacitate intelectuală de care nu fusese capabil în seara în care Magda fusese la el şi, poate, de aceea o plictisise în loc s-o excite, nu omise el să-i mărturisească Liei, în timp ce o privea. Fata părea extrem de concentrată, dar tăcea în continuare, aşa încât Ismael se fâstâci, crezând că nu trebuia să pomenească numele celeilalte fete, tocmai acum şi aici, cu coapsa Liei strivindu-i piciorul pe care demult nu-l mai simţea ca aparţinându-i, deşi era parte din corpul lui satisfăcut ca niciodată înainte. Sunt de părere, îşi reluă el turuiala, că Gheorghidiu greşeşte profund, nu adresa, fiindcă pentru mine toate femeile merită un discurs îndrăgostit, filosofic sau de orice fel, dar să fie unul adevărat, nu o lecţie, căci nu e vorba să înveţi ceva pe cineva, e vorba să seduci, cu alte cuvinte, să creezi în parteneră o stare anume, care s-o pregătească pentru actul suprem al vieţii noastre de animale superioare, la cele inferioare nu e suprem, e doar fiziologic, la om este filosofic sau cum vrem să-i zicem. De aceea cred că personajul din alt roman, Codrescu îl cheamă, are mai multă pricepere decât misoginul Gheorghidiu şi găseşte cuvinte mai potrivite pentru discursul lui îndrăgostit, inspirat, inconştient, desigur, de un mare filosof danez, de care autorul romanului nu cred că auzise, nici eu n-am auzit, preciză cu fineţe Ismael, ca nu cumva Lia să se simtă prost, ce spun eu, nici nu l-am citit, am citit despre el într-o carte la care ţin mult … Filosoful acesta e de părere că seducătorul nu trebuie să fie agresiv fizic sau moral, ci să-şi exploateze latura de feminitate care se află în orice bărbat puternic …Eu sunt de părerea lui, chiar dacă nu pot pretinde că mă cunosc destul de bine, nu, nici vorbă, dar felul meu de a fi, ei, exagerez din nou, nu ştiu dacă pot spune că am un fel de a fi al meu, cu atât mai puţin unul numai al meu … Să-ţi mai spun ceva, uite, Codrescu nu face sex cu Adela, deşi e îndrăgostit de ea şi ea, la rândul ei, îl admiră, cu toată diferenţa de vârstă dintre ei, dar asta nu înseamnă că nu există senzualitate în relaţia lor. Şi, încă, ce senzualitate! Mai întâi, în discursul îndrăgostit de care Codrescu o impregnează, zi de zi şi ceas de ceas, în timpul nesfârşitelor plimbări cu trăsura, da, cu trăsura, fiindcă acţiunea se petrece în la belle époque, ştii, în jur de 1900, din care nu lipsesc filosofii, ideile, teoriile, tot tacâmul. Discursul îndrăgostit e ca un drog, dar unul care creează o dependenţă benefică şi necesară. În al doilea rând, îţi spuneam, senzualitatea izvorăşte din gesturi mărunte, derizorii. Să nu crezi că sunt observaţiile mele, preciză Ismael cu modestie sinceră, nici gând, sunt ale lui Manolescu, autoritatea cea mai mare în materie. Stai să-ţi dau un exemplu. Într-o seară când se despart în poarta casei, fiindcă domnul epocii frumoase nu putea intra în casa doamnei inimii lui decât ziua şi numai în prezenţa unei rude apropiate, Codrescu îi sărută mâna, dar nu acolo unde se sărută de obicei, pe dosul palmei, ci deasupra încheieturii, în locul gol dintre mănuşa subţire, şi ea nelipsită, fie vară, fie iarnă, din trusoul doamnelor vremii, şi dantela mânecii bluzei, imaginează-ţi, draga mea, ce fin avans, care întregeşte discursul îndrăgostit în chipul cel mai firesc cu putinţă. În acest punct al discursului său îndrăgostit, Ismael se opri definitiv din vorbit.

Simţi mâna Liei pe obraz. O mângâiere uşoară ca un fulg. Nu îndrăzni s-o privească nici când îşi dădu seama că se apleacă peste el şi-şi lipeşte buzele de urechea lui, care era partea cea mai sensibilă din corpul lui, şi fu scuturat din cap până în picioare de un fior, aşa că mai mult bănui decât auzi şoapta ei : „Te iubesc, Codrescule!” O luă în braţe, dorinţa retrezindu-se în el la fel de brusc ca şi prima dată, îi simţi unghiile pe spate, gura ca o ventuză pe gura lui, şi se iubiră, cu o patimă reţinută, fără gesturi mari şi fără vorbe, pe îndelete, un timp incomparabil mai îndelungat decât prima oară.

O dată cu orgasmul care li se întâmplă în aceeaşi secundă, fata căzu pur şi simplu în somn, scoţând un oftat pe care numai urechea lui de oboist l-a putut auzi.

Ismael rămase treaz încă o bună bucată de timp. Se gândi la cele două fete din viaţa lui aflată atât de la început. Unde greşise cu Magda? Să fi fost de vină inexperienţa lor cumulată? Lia nu era, ea, la primul bărbat, poate de aceea lucrurile merseseră mai simplu. Dar de ce nu jucaseră cuvintele nici un rol tocmai în cazul Magdei, care era, nu e aşa, o intelectuala şi o cititoare de romane, dovedindu-se, în schimb, atât de eficiente în cazul unei simple florărese? Cunoaştem teoria lui Ismael cu privire la faptul că orice femeie merită şi e sensibilă la discurul îndrăgostit. Eşecul cu Magda nu trebuie pus pe seama fetei, care n-avea nici un motiv să-l respingă, Lia fiind mai degrabă aceea pe care discursul îndrăgostit ar fi putut-o lăsa nepăsătoare. Cu Magda, cuvintele păruseră a-l trăda, ca şi cum ar fi întârziat revelaţia carnală a tinerei femei, ascunsă încă în virginitatea ei ca într-o cochilie de melc. Numai după scoaterea ei la suprafaţă, această feminitate fundamentală se poate împăca definitiv cu discursul îndrăgostit. Erosul şi discursul erotic sunt inseparabile, se convinse încă o dată Ismael.. Ascultă respiraţia regulată a Liei, care dormea profund, adulmecând mirosul părului ei spălat cu săpun Cheia şi avu, prima oară în viaţă, revelaţia trupului şi sufletului misterios al femeii. O privea şi continua să se mire de uriaşa sensibilitate a unei simple florărese la discursul îndrăgostit, fapt care îl întărea în ideea lui că sufletul femeii merită în egală măsură cu trupul ei omagiul bărbatului. Nu fusese vina Magdei că nu-l acceptase, fusese vina lui.A lui şi numai a lui. Ismael era pe punctul de a înţelege că seducţia nu e o metodă, o reţetă, un calcul, ci o variaţie la fel de mare, infinită în absolut, precum firile femeilor din lume. Nici gesturile, nici cuvintele nu pot fi învăţate pe de rost. Accesul la sufletul şi la trupul unei femei este unic, asemenea uşii din povestirea lui Kafka, rezervată fiecăruia dintre noi, chiar dacă nu ştim neapărat care este uşa noastră. Discursul îndrăgostit este un sesam, o formulă magică, fără de care nu există dragoste, şi, unde dragoste nu e, nimic nu e. Nici cuvintele din urmă nu erau ale lui Ismael. Dar ne-am obişnuit cu felul lui de trăi din citate. Să-l lăsăm să adoarmă împăcat că a învăţat despre dragoste într-o noapte cât nu învaţă alţii într-o viaţă.

(2011)

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto: qudaih.com)