Dificultatea necesară

„Exemplele-s făcute pentru proşti“, spune versul unui poet astăzi nefrecventabil (vers scris totuşi pe vremea când era). Nu e neapărat o probă de aroganţă. (À propos: de ce or fi crezând cei de la un anumit post de radio FM, altminteri băieţi deştepţi, că aroganţă înseamnă farsă?)

Adevărul e că nu ne putem lipsi de exemplul altora. I-am relatat de curând Teodorei Stanciu, într-o emisiune de la Radio România Cultural, cum a fost cu teza mea de doctorat din 1970. O parte a poveştii se află în Viaţă şi cărţi şi anume aceea aşa-zicând exterioară şi oarecum spectaculoasă. În definitiv, teza mi-a fost mai întâi respinsă, ceea ce n-ar merita neapărat să fie amintit, dacă nu mi s-ar fi întâmplat, în toată Universitatea Bucureşti a acelor ani, numai mie. Mai este o parte însă, pe care m-am trezit dezvăluind-o în emisiune, deşi nu-mi propusesem s-o fac. Pe măsură ce vorbeam, deveneam conştient că pot fi bănuit de lipsă de modestie: nu urmăream oare să mă dau exemplu doctoranzilor mei, care mă vor fi ascultat? Asta e, mi-am zis, la urma urmelor, poate că le foloseşte. Tocmai de aceea reiau acum ce i-am spus Teodorei Stanciu.

Nu m-am gândit niciodată înainte că voi scrie o teză despre Maiorescu, darămite o carte. Trecuseră doar câţiva ani de la articolul istoric al lui Liviu Rusu de „reabilitare“ a primului nostru critic adevărat. Nu eram câtuşi de puţin ispitit să continui procesul intentat, nu atât adversarilor lui Maiorescu, cât oficialităţii comuniste, de către filosoful clujean (care va fi unul dintre membrii comisiei de doctorat care mi-a respins teza). Deşi singura reeditare, între timp, a Criticelor era una trunchiată de cenzură, eram convins că lucrurile intraseră pe făgaşul normal şi vor înainta de la sine. Ca să nu spun că nu mă simţeam pregătit pentru subiect. Am fost însă obligat să-l recitesc pe Maiorescu, în vederea unui seminar special, pe care, până la urmă, nici nu l-am mai ţinut. Am fost intrigat de pesimismul lui. Credea necesar să reia totul de la capăt. Era, desigur, şi o ambiţie personală de a fi, el, descălecătorul, o obsesie a începutului absolut. Dar era şi încredinţarea că în România, în literatură, ca şi în politică, orice construcţie se ridică pe un zid părăsit şi neisprăvit. Legenda meşterului Manole o evocase, într-un alt context, şi Marin Sorescu. Aşa că mi s-a părut important să verific de unde i se trăgea lui Maiorescu ideea că românii nu sunt capabili să aibă suită în concepţii şi în acţiuni, fiind siliţi s-o ia mereu de la început.

Mi-am dat seama că tema este peste puterile mele abia când, furat de idee, am adus explicaţia în plan psihologic, schiţându-i lui Maiorescu, tânăr, un portret de ambiţios, spirit concurenţial şi însetat de putere. Dar nu mai era chip să dau înapoi. Alesesem şi motto-ul cărţii, din Lovinescu, şi anume din monografia din 1940, prin care opunea raţionalismul maiorescian obscurantismului la modă. Paul Georgescu, de a cărui lectură în manuscris am profitat, a fost surprins de …pesimismul meu. Spre finele anilor 60 nu erau semne care să prevestească naţional-comunismul care va succeda Tezelor din iulie 1971. Ce-mi venise să am asemenea aprehensiuni? Nu ştiu nici eu. Cred că erau un fel de intoxicaţie maioresciană. Doar că, spre deosebire de Lovinescu, eu nu puteam să spun lucrurilor pe nume, să fac explicit din Maiorescu purtătorul unui stindard prooccidental şi democratic. Căutând o cale de compromis, am recurs la acel portret al tânărului, care îmi permitea să trag spuza de pe ideologie pe personalitatea criticului. Până la urmă, m-am ales cu atât.

N-a fost singura dificultate pe care am întâmpinat-o. Am descoperit repede că bibliografia maioresciană era la acea dată îngropată în uitare, dacă nu inaccesibilă. Ştiam deja că restul caietelor de Însemnări zilnice nepublicate de Pogoneanu pe vremuri se află la fiica acestuia din urmă. Când am dat de ele la Biblioteca Centrală de Stat (Biblioteca Naţională de azi), am văzut că erau peste treizeci, adică de două ori mai multe decât cele editate. Erau apoi caietele de „însemnări“ literare şi ştiinţifice din perioada studiilor în Germania. Plus ciornele cursurilor de istoria filosofiei. Cele mai multe dintre acestea erau în germană şi scrise, unele, cu caractere gotice. Deşi făcusem germana la liceu şi la facultate, n-o stăpâneam îndeajuns. A trebuit să mi-o pun la punct. Şi mai era şi filosofia. În facultate, studiasem doar marxismul, iar pe ceilalţi filosofi prin prisma lui. Nu eram pregătit să reiau, fie şi pe urmele lui Vianu sau ale altora, problema hegelianismului, a schopenhaurianismului şi, cum aveam să aflu, a herbartianismului lui Maiorescu.

Am început cu ce era mai greu, cu filosofia. I-am făcut o vizită lui Licu Pop, la recomandarea tatălui meu, care îi era prieten, fost profesor la „Gh. Lazăr“ din Sibiu, pensionar acum (nici eu nu-l apucasem). Tatăl meu absolvise şi el Filosofia, dar se specializase în pedagogie, şi era complet buimăcit de întrebările cu care îl atacam. Ca să scape de mine, dar şi ca să mă ajute, m-a trimis la Licu Pop, pentru a mă învăţa ce să citesc şi la ce bibliotecă. Surpriza plăcută a fost că Licu Pop avea în biblioteca lui tot ce, pretindea el, îmi trebuia, dar care pe mine m-a băgat în sperieţi: ediţii princeps din filosofii germani, şi nu doar inevitabilii Hegel şi Schopenhauer, dar Kant, Schelling şi Herbart. Despre influenţa ultimului asupra lui Maiorescu, Licu Pop publicase mai demult o broşură pe care mi-a împrumutat-o de asemenea. Mai bine de doi ani din timpul pe care l-am consacrat tezei am buchisit pe germana filosofică a celor cinci. Am fost pe punctul de a renunţa nu o dată. Nu era nicio plăcere, era o corvoadă.

Care mi-a prins însă cât se poate de bine: m-a dezvăţat de o anumită lejeritate, nu numai datorată firii mele, dar, cu siguranţă, consecinţă a şcolii de care generaţia noastră a avut parte, compensată, e drept, de norocul întâlnirii, aceia dintre noi care l-au avut, cu dascăli de talia lui Licu Pop. Nimic şi nimeni nu m-a motivat în mai mare măsură să-mi închei cu bine teza decât exemplul acestui profesor de liceu, toată viaţa lui, ardelean din tată-n fiu, care îi avea în bibliotecă pe clasicii filosofiei germane, trata subiecte care mi se păreau inabordabile, şi din mâna căruia ieşiseră nenumărate promoţii de bărbaţi învăţaţi şi buni români. Exemplul lui Licu Pop mi-a deschis totodată mintea pentru a înţelege seriozitatea formaţiei intelectuale a lui Maiorescu însuşi care, chiar dacă îmi era cunoscută, nu mă preocupase în suficientă măsură. Mai ales că o astfel de formaţie nu mai era de rigoare în precara şcoală pe care o făcusem noi, compasul mare întins peste discipline diferite, cum ar fi literatura, latina, filosofia, dreptul. Mai era şi problema studiilor în străinătate. Câţiva ani după aceea, dar tot în anii comunismului, când, într-o anumită împrejurare, voi fi solicitat să contribui la o culegere de interviuri luate unora dintre ultimii mari profesori ai Universităţii româneşti, îmi voi reaminti de Maiorescu: toţi studiaseră, ca şi el, în străinătate. Era o descoperire nemaipomenită. Va să zică şcoala românească de medicină, de arhitectură, de arheologie, de artă plastică şi altele au fost fondate în a doua parte a secolului al XIX-lea prin priceperea şi efortul unor bărbaţi care se şcoliseră în Franţa, în Germania, în Anglia sau în Italia. Iar cei care le-au urmat lui Davila şi restul, într-o vreme mai apropiată de a noastră, dar pe care o simţeam foarte îndepărtată, au socotit şi ei de trebuinţă să-şi desăvârșească studiile în aceeaşi străinătate. De aceea, Maiorescu găsea necesar să luăm mereu lucrurile de la capăt. Generaţia lui se simţise obligată să împrospăteze politica, ştiinţa, literatura, şcoala naţională. Acestea toate, şi încă altele, le-am înţeles atunci. Nu mi-a trecut însă prin cap că obsesia lui Maiorescu a reînceputului perpetuu va mai fi confirmată o dată, după 1989.

Învăţătura pe care am tras-o, lucrând la teză, se poate rezuma în formula din titlul însemnărilor de faţă: dificultate necesară. Obţii cu atât mai mult, cu cât îţi propui mai mult. Am învăţat cu acea ocazie nu doar o mulţime de lucruri, dar şi o metodă de a învăţa. Despre care minunata noastră şcoală, prin care trecusem ca gâsca prin apă, nu suflase o vorbă. Mai mult, făcuse totul ca să ne-o ascundă. Adevăratul meu examen de maturitate critică acesta a fost, o jumătate de deceniu după ce am început să public.

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

Foto: Dinu Lazăr