Nicolae Manolescu 
10 iulie
Telefon disperat de la Mama: Tata în spital, în stare gravă. Icterul mecanic s-a repetat. De când a fost aici, pentru analize, luna trecută, nu-mi iese din cap o imagine a lui, în curte la Filantropia, mergând cu dr. S. la un laborator: un bătrânel îmbrăcat într-o pijama cu pantaloni prea scurţi, în papuci, vorbind precipitat cu doctorul şi aproape uitând să-şi ia rămas bun de la mine, bine dispus şi puţintel comic.
15 iulie
N-am mai scris de vineri. Am fost la Sibiu. Tata, în afară de pericol momentan, dar cauza icterului nu se cunoaşte şi există temerea că se va produce altul. Sâmbătă, când am ajuns la spital, dormea de multe ore, după ce, cu o zi înainte, fusese agitat şi aiurase. S-a trezit şi m-a recunoscut imediat. Apoi, relativ bine, dar obosit. Abia se duce la masa din salon ca să mănânce. E în secţia dr. C., pe care nu l-am mai văzut de cincisprezece ani. Ne purtăm unul cu altul ca şi cum ne-am fi despărţit ieri şi în prietenia noastră n-ar fi intervenit niciodată nimic. Trec în fugă pe la el pe acasă. Amândoi băieţii îi dau examene. R. e un tânăr cu mustaţa binişor mijită şi ochi strălucitori. Mi se pare curios că ştie cine sunt. Duminică, prin Sibiu, în căutarea unui bilet de tren. Fac pe jos drumul de la spital la Împăratul Romanilor, prin spatele teatrului vechi, care a ars într-o noapte a copilăriei mele, şi apoi pe scările din Hartenek, prin Piaţa Schiller şi Piaţa Mare, unde e o statuie a lui Gheorghe Lazăr pe care n-am mai văzut-o. O iau spre casă, tot pe jos, prin centru, apoi pe strada Berăriei şi pe la cazărmi. Toată adolescenţa mea, ca un abur pe sub castanii de lângă zidul cetăţii. Când plec la gară, trec pe strada Moscova, sumbră sub coroanele uriaşe ale copacilor şi mă pomenesc lângă terenul sportiv de la colţul străzii Lily Paneth Gottlieb, unde iarna se făcea patinoar. Mă văd gonind pe gheaţă, cu fularul la gât fâlfâind şi retrăiesc bucuria uşoară, uşoară, de atunci. Acum mi-e sufletul mai greu decât un bolovan de râu.
În şederea la Sibiu a mai fost şi episodul cu Ţ. Când am ajuns acasă de la gară, era numai ea. Mama plecase la spital. Are 93 de ani şi e incapabilă să se descurce singură. În primul moment, nu şi-a dat seama cine sunt. Probabil şi din cauza emoţiei, nu numai din lipsa aproape completă a vederii. „Ducu eşti?”, m-a întrebat, pipăindu-mi obrazul. „De ce tocmai Ducu?”, am răspuns eu. Adevărul e că pe fratele Mamei nu l-a mai văzut de decenii. Şi iată că la el s-a gândit întâi! Mama îmi explică, mai târziu, când îi povestesc, că vocile noastre, a mea şi a unchiului meu, seamănă. Dumnezeu ştie! Când mă „descoperă”, Ţ. nu mai vrea să se despartă de mine. Îmi cere să mă înapoiez repede de la spital şi să dorm cu ea, în patul mare, unde e mai mult loc decât pe canapeaua din sufragerie. Îşi aminteşte probabil patul ei, din camera mare şi luminoasă pe care o ocupa, singura, din întreagă fosta ei casă. Mă lăsa să citesc până târziu (ceea ce „dincolo”, la bunicii mei, nu se întâmpla), eram numai noi (dincolo eram patru în cameră), lumina lămpii cu abajur de pânză şi franjuri cădea plăcut pe foile cărţii, ceasurile, multele ceasuri ale strămătuşii mele ticăiau într-o debandadă liniştitoare. Îi promit, cu jumătate de gură, dar când vin cu Mama de la spital o găsesc dormind şi răsuflu uşurat că am un alibi moral pentru cuvântul neţinut.
16 iulie
Stau toată dimineaţa la examen (admitere). Citesc, printre picături, scena morţii lui Tolstoi, din biografia lui Şklovski. Citesc a zecea oară această scenă (în atâtea biografii) şi mă impresionează ca şi prima dată. Ce omagiu aduce, fără să vrea, lui Tolstoi guvernul Rusiei, luând toate acele măsuri de prevedere! Ţarul Nicolae decide, personal, ce trebuie făcut, prefectul Sfântului Sinod convinge autorităţile să nu cumpere de la urmaşi moşia de la Iasnaia Poliana, dat fiind că Tolstoi a fost un duşman al ţării. Mă gândesc că Ţarul, guvernul şi ierarhii bisericii ruse, toţi cei care în 1910 cârmuiau ţara, şi-au meritat soarta fie şi numai pentru felul lamentabil în care s-au purtat la moartea celui mai mare romancier al lumii.
[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]
Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.
