Nicolae Manolescu 
11 ianuarie
Canetti la Colmar (episod povestit în Facla în ureche) îmi aduce aminte de călătoria pe care am făcut-o Sorescu, Alexandru şi cu mine de la Paris la Freiburg, acum douăzeci de ani; se oferise I. C. să ne ia cu maşina, dar cum nu puteam intra în Germania decât mai pe la nord, a fost cât pe ce să ratăm Colmarul. I. C. era încruntat şi tăcea. Sperase că ne vom strecura peste graniţă la o distanţă rezonabilă de Isenheim, dar fusesem întorşi din drum. Nici unul dintre „vinovaţi” (noi, cei din ţară, cu paşapoartele noastre în care erau precizate până şi punctele de frontieră) nu spunea nimic. După ce am trecut de Strasbourg, în faţa noastră se deschidea, dreaptă, şoseaua spre Freiburg. Adio, Colmar, mi-am zis cu mâhnire. Dar I. C. a apucat-o pe neaşteptate spre sud, tăcând în continuare, ca şi cum ar fi fost jurat, şi noi nu ne-am dat seama imediat că vom vedea totuşi în ziua aceea Altarul pictat de Grünewald. N-am mai fost de atunci la Colmar, dar îmi vine greu să cred că voi uita vreodată impresia pe care mi-a făcut-o imaginea Răstignirii: nici un alt Christos pe cruce nu e mai chinuit şi mai însângerat decât acesta, nicăieri martiriul nu e mai uman şi mai fizic, dacă pot spune aşa. Cum să nu-i fiu recunoscător lui I. C., pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, căci a murit înainte ca eu să fi putut reveni în Franţa? În mintea mea există o legătură clară şi absolut misterioasă între mâinile cu degete albe, zgârcite de durere ale răstignitului din tabloul lui Grünewald şi frumoasele, bărbăteştile mâini brune ale lui I. C., albite de forţa cu care ţinea volanul, în momentul în care automobilul a părăsit şoseaua principală şi a apucat-o cu toată viteza spre Colmar.
[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]
Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.
