Nicolae Manolescu 
Dacă există o categorie de oameni pe care-i invidiez fără jenă, este aceea a inşilor dotaţi cu spirit de observaţie. Care mie îmi cam lipseşte. Trec cu o condamnabilă neglijenţă pe lângă o mulţime de lucruri. Nici când îmi propun cu tot dinadinsul să fiu atent la ce se întâmplă în jurul meu, nu izbutesc să observ cine ştie ce. Mi-am zis deseori că respectivul spirit, dacă nu-l ai din naştere, se poate, la urma urmelor, educa. Unele îndemnuri în această direcţie mi-au venit de la un prieten care-şi trece viaţa băgând de seamă la oameni şi la evenimentele lor. Ca să poată trage mai bine cu ochiul şi cu urechea, nu şi-a cumpărat automobil şi adoră să se înghesuie în autobuze. E un soi de hobby acesta, care l-a învăţat multe. Sacul cu întâmplări la care a fost martor este fără fund. Dacă aş fi prozator, aş şti să profit din plin de el. Cum nu sunt, mă mulţumesc să-l ascult, când are chef de vorbă. După fiecare istorisire, mă hotărăsc să-l imit: să fiu şi eu cu ochii în patru. Trebuie să recunosc că nu e prea uşor. Chestiune de obişnuinţă. Din exerciţiile de atenţie pe care le fac, nu m-am prea ales cu mare lucru. Se vede că nu ajunge să ai bunăvoinţă.
Iată ce am păţit deunăzi.
Mă întorceam acasă într-un troleibuz, nici prea plin, nici prea gol şi, în loc să citesc ziarul ca în alte împrejurări, mi-am propus să mă uit la pasageri. Am remarcat îndată (ăsta e şi defectul meu: n-am răbdare, sar asupra celui dintâi prilej) o tânără femeie, destul de drăguţă şi îmbrăcată cu gust, care şedea pe banchetă şi privea absentă pe fereastră. Purta o rochie uşoară de vară, albă, brodată la mâneci şi la gât, ochelari de soare cu rame argintii, sandale puse direct pe piciorul gol, iar în poală ţinea o geantă vişinie, foarte de efect prin contrast cu restul. Vă rog să nu râdeţi de aceste detalii: le-am înregistrat cu multă grijă. Nu de alta, dar observaţia obligă. Ce aţi fi crezut dacă declaram că nu-mi amintesc cum era îmbrăcată? Dar asta nu e totul. M-a frapat prezenţa, în dreptul scaunului pe care stătea tânăra persoană, a unui geamantan. Unul din acele geamantane de carton, de un maroniu spălăcit şi cu armătură metalică puţintel ciupită de rugină, cu încuietori grosolane şi vădit uzate, care au dispărut din comerţ în ultimele decenii, de când se fabrică saci de voiaj sau valize din piele sintetică, incomparabil mai practice şi mai elegante. Oricât de neexperimentat aş fi, nu se putea să nu fi luat în seamă nepotrivirea dintre cocheta femeie şi acest geamantan demodat, ba chiar de-a dreptul răpănos. Nu, nu era legat cu sfoară, dar nici mult nu-i mai trebuia.
Troleibuzul venind de la gară, era foarte posibil ca tânăra să fi sosit cu trenul de undeva din provincie, dar era greu de înţeles cum se însoţise ea cu acest obiect aparţinând altei generaţii, fără să se gândească la inestetica lui înfăţişare. Mi-am imaginat-o cărându-l, mutându-l dintr-o mână într-alta, căci numai uşor nu putea fi. Scena mi s-a părut amuzantă, dar improbabilă. Poate că, pierdută în mulţimea de pe peronul Gării de Nord, femeia să fi trecut neobservată, dar odată ieşită în stradă, ea atrăgea atenţia în modul cel mai hazliu. Nici dacă s-ar fi aflat în tovărăşia unui bărbat cu un cap mai scund decât ea, n-ar fi fost mai expusă ridicolului. Era de neconceput faptul de a nu poseda un bagaj asortat şi mai comod. Tânăra femeie nu făcea câtuşi de puţin impresia că ar fi atât de săracă încât să nu-şi permită o cheltuială, de altfel, neînsemnată, cum ar fi cumpărarea unui sac de mână din plastic. Rochia, poşeta, ochelarii, sandalele erau de calitate bună şi denotau cunoaşterea modei. Nu se punea aşadar nici problema nepăsării faţă de un detaliu aşa de izbitor ca acela reprezentat în orice călătorie de geamantanul indispensabil. Atunci? M-am simţit în încurcătură.
Reflectând la cele văzute, am descoperit ceea ce s-ar putea chema, cu o expresie cam pretenţioasă, insuficienţa spiritului de observaţie luat în sine. Va să zică poţi să posezi minunata însuşire fără totuşi să-ţi fie de niciun folos. Observasem ce era de observat (cum sper a v-o fi dovedit), dar oare cu cât eram mai câştigat decât dacă, în tot acest timp, aş fi citit pur şi simplu ziarul? Ba nu, mă alesesem totuşi cu ceva: cu o întrebare fără răspuns. L-am bănuit pe prietenul meu că nu povestea doar ce vedea, ci că adăuga de la el epicul.
Aşa că (în materie de imaginaţie simţindu-mă mai în largul meu) am compus repede o istorioară capabilă să lege între ele elementele obiective. O istorioară de dragoste, bineînţeles. Fata, deci, a plecat de acasă, din oraşul ei, în căutarea unui iubit. A „şters-o” de fapt şi a vârât câteva obiecte de imediată trebuinţă în singurul geamantan pe care-l avea la îndemână. N-a avut vreme să-şi procure altul, poate pentru a nu fi surprinsă de ai ei. Dar unde era iubitul? De ce n-a aşteptat-o la gară? Ei, cine ştie, poate că n-a apucat să-l anunţe sau n-a vrut. A ţinut să-i facă o surpriză. Îmi trecu instantaneu prin cap că surpriza de acasă nu se potrivea cu cea din târg: mi-am închipuit-o pe tânăra din troleibuz, nostimă şi cochetă cum era, sunând la uşa iubitului ei cu vechitura de geamantan în mână. Frumoasele ei picioare alături de odiosul obiect! Cu neputinţă! Să nu se fi gândit ea nicio clipă la inconvenientele tovărăşiei? Oricât ar fi fost de grăbită, când a plecat de acasă, avusese destul timp, în tren şi, pe urmă, în gară, să înţeleagă că valiza de carton o punea într-o lumină caraghioasă. Ceva nu mergea în povestea pe care o improvizasem.
Şi, pe urmă, fata nu avea aerul unei provinciale. Cum de nu-mi dădusem seama de la început? Semăna mai degrabă cu o bucureşteancă întoarsă de la o întâlnire. Imaginea aceasta tulbura şi mai rău raporturile ei cu geamantanul, dar n-aveam încotro: trebuia s-o accept ca pe o evidenţă. Până şi modul de a nu-şi dezlipi privirea de pe fereastra troleibuzului îi imprima pe chip aerul vag plictisit al cuiva care, călătorind zilnic pe acelaşi traseu, se abstrage din lumea care îl înconjoară şi din accidentele de pe parcurs. Provincialii nu călătoresc aşa, când vin la Bucureşti. Sunt agitaţi, se tem să nu rateze staţia de destinaţie, intră în vorbă. Bineînţeles că o tânără neînsoţită e de obicei circumspectă şi nu se expune curiozităţii ca de pildă un domn în vârstă care a venit la copii în capitală şi informează un întreg troleibuz despre asta. Dar nici liniştea perfectă de care fata dădea dovadă nu era firească. Povestea cu fugitul de acasă nu stătea în picioare. Şi, apoi, la vârsta ei (căci era tânără, dar nu o copilă), nu părea deloc genul care se lasă încuiată în casă de părinţi. Unde sunt tinerele de altădată care se măritau cu primul bărbat, în afara tatălui şi a eventualilor fraţi, pe care-l vedeau? Pe măsură ce cântăream argumentele pro şi contra, am început să mă conving că fata avea exact înfăţişarea cuiva care se înapoiază dintr-o vizită. N-aş putea explica de ce, dar nu încăpea îndoială în privinţa justeţei acestei intuiţii. Era şi o oră potrivită cu atare împrejurare. Dar să mergi sau să te întorci din vizită cu ditamai geamantanul?
Ce s-o fi aflând în el? Acest mod de a aborda problema mi se păru un bun început de soluţie. Ce altceva ar putea conţine respectabila vechitură dacă nu tot nişte vechituri? Ei, vezi! Femeia o fi fost în vizită la vreo rubedenie, la o mătuşă bătrână, să zicem, care a procopsit-o cu nişte boarfe. Şi ea, delicată, n-a zis nu. Conţinutul valizei îmi apăru deodată cu toată limpezimea: un şal de mătase antebelic, mănuşi de aţă, o rochie de bal sau, de ce nu, o căciuliţă sau o haină de astrahan. Mi-am imaginat discuţia dintre cele două femei, insistenţele uneia şi rezistenţele celeilalte, apoi îndesatul lucrurilor în geamantan („ia-l şi pe ăsta, nu e nevoie să mi-l mai aduci înapoi, eu tot nu mai plec nicăieri pe lumea asta, cel mult la cimitir, unde nu-mi trebuie, ha, ha, geamantan”), în sfârşit, jena cu care tânăra a străbătut distanţa de la casa mătuşii la staţia de troleibuz, dorinţa ei de a scăpa de scumpa povară şi scrupulele care au oprit-o s-o lepede, nevăzută de nimeni, într-un loc dosnic. Sigur că da, împrejurările îţi pot juca asemenea feste. Te îmbraci atent, te rujezi, îţi faci ochii şi unghiile (ia te uită, vişiniul lacului de unghii, şi de la mâini şi de la picioare, se asortează cu poşeta!), ca să faci impresie lumii de pe stradă, căci mătuşa nu mai are ochi destul de buni, iei şi câteva flori de la ţiganca din colţ şi te duci s-o vizitezi pe biata bătrânică. Oare cât a trecut de la ultima vizită? Trei luni? Mai mult? Ţi se umple sufletul de duioşie la gândul că se va bucura, draga de ea, ca un copil, văzându-te. Nu, nu se pune problema s-o impresionezi cu un scop anume, de pildă, ca să-ţi dea mai repede promisele cearceafuri de olandă păstrate pentru când te vei mărita sau tacâmurile de argint din cutia dreptunghiulară, căptuşită cu pluş albastru, de sub pat, nu trebuie să credem că o fată tânără merge la o mătuşă octogenară numai şi numai din interes material. Să lăsăm asta! Pupături, drăgălăşenii, ce mai faci, cum te simţi, mă doare umărul stâng de mor, dar tu când îţi faci un rost, da, măritişul nu se amână fără pericol peste treizeci de ani, odată te trezeşti fată bătrână, ce zice lumea, ei, cum săracă, ai leafă, şi tu ştii că eu mă gândesc de mult la trusoul tău, dar nu, nimic înainte, cel mult câteva fleacuri, ca să nu crezi că din zgârcenie, ia vino încoace, dă-mi valiza aia de pe dulap… Şi, uite aşa, în locul tacâmurilor visate preţ de o clipă (şi repede alungate în subconştientul de unde ieşiseră nechemate) şi al cearceafurilor cu dantelă (păcat de ele să le speli la „Nufărul”), mătuşa a îndesat în geamantan nişte boarfe (să le vedem totuşi pe îndelete, acasă, din haina de astrahan scoatem măcar un guleraş, mănuşile, ah, sunt gata deşirate)… Surpriza, amestecată cu decepţia, a fost, desigur, cauza faptului că tânăra femeie nu şi-a dat seama de nepotrivirea dintre întreaga ei înfăţişare şi geamantanul mătuşii, că nu l-a aruncat imediat în prima rigolă.
Revenit la realitate din ipotezele mele, am avut eu însumi o secundă de perplexitate: femeia care mi le stârnise se pregătea să coboare. Dar fără geamantan! Care rămăsese impasibil la locul lui. L-a uitat! exclamai în gând. L-a uitat cu intenţie! Jubilam în sinea mea: uitarea aceasta mă confirmă. Mi-am reprimat cu greu pornirea ticăloasă de a-i semnala femeii obiectul abandonat.
Troleibuzul se opri în staţie. Femeia cea tânără şi nenorocoasă coborî. Coborâi şi eu în spatele ei. Dar nu fără a mai arunca o ultimă privire geamantanului care-mi dăduse atâta bătaie de cap. Şi avui, la interval de câteva secunde, un al doilea şoc, care îmi nărui ca pe un castel de cărţi de joc laborioasele presupuneri pe care cel dintâi păruse a mi le adeveri: geamantanul cobora şi el din troleibuz, legănându-se trufaş în mâna unui bărbat între două vârste, neras, cu surtuc gros peste cămaşa în carouri şi cu pălărie neagră pe cap, care stătuse tot drumul pe scaunul din faţa celui al tinerei femei, dar căruia, ah, nu-i dădusem nici cea mai mică atenţie.
În pofida aşteptărilor, m-am simţit înveselit de întâmplare. Nu-mi prilejuise ea atâtea variate închipuiri? Ce dacă n-am spirit de observaţie? Imaginaţia e totul. Ca să vezi ce gânduri poţi lega de un geamantan vechi, mai ales când e la mijloc o femeie drăguţă. Mă uitai instinctiv după ea. Era, într-adevăr, foarte drăguţă, cum se îndepărta cu paşi iuţi, plini de gingăşie. Dar aşa, fără geamantan, nu făcea impresie. Era, în definitiv, o fată ca oricare alta, aproape banală.
(1987)
[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]
Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.
