Nicolae Manolescu 
Netezi cu latul palmei hârtia de scris, cum avea obiceiul, şi începu să se gândească.
Promisese cu câteva săptămâni în urmă să trimită o schiţă sau o povestire foarte scurtă la o revistă, unde colabora din când în când, apoi se luase cu altele, uitase, şi ieri îl sunase la telefon redactorul şef. Încercase să scape, dar nu fusese chip. Şi acum, uitându-se pe fereastră nu vede decât tulpinile uscate ale florilor din jardinieră şi niciun subiect interesant. Şi ce de subiecte îi mai umblau prin cap zilele trecute, când trebuise să ducă radioul la reparat şi pierduse o groază de timp cu băieţii de la atelier, care nu se lămureau de ce aparatul nu merge decât când vrea el, fără să aibă vreo hibă vizibilă. Stătuse lângă ei, urmărindu-i cum îl desfac, piesă cu piesă, până rămăsese doar carcasa goală, şi alături un maldăr de… Voise să plece, dar îl fascina felul lor neglijent de a lucra, sub care se ascundea însă rutina. După masă şi apoi a doua zi se dusese din nou să le vadă mâinile abile care lăsau ţigara pe colţul mesei ca să apuce şurubelniţa, sau scotoceau prin burta vidată a aparatului ca să culeagă o piuliţă rătăcită. Azi aşa, mâine aşa, nu scrisese nimic. După ce-i telefonase redactorul şef, se înfuriase. Treaba lui nu era să caşte gura la depanatorii de la atelier, ci să scrie. Învăţase ceva, uitându-se la ei? Nu învăţase nimic. Tehnica era, oricum, un mister pentru el. Dar ce, pentru băieţii ăia, ceea ce făcea el nu era tot un mister? Două competenţe complet diferite. Asta, ca să nu vorbim de talent. Cât despre inspiraţie… inspiraţia e ca becul de la radioul lui care se aprinde exact când te aştepţi mai puţin.
Bătu, distrat, cu creionul în masă, fără să ştie nici el de ce.
În definitiv, n-ar fi cazul să pună la punct un algoritm pentru schiţele pe care le scrie de o viaţă? Să-i folosească atunci când n-are inspiraţie. Nimic mai simplu, totuşi, decât o schiţă. Un personaj, două, cel mult trei, o intrigă sumară şi gata. La Cehov a observat cel mai bine simplitatea asta. Un funcţionar mărunt are accese de curaj, mai cu seamă când se îmbată, faţă de şeful autoritar ca toţi şefii. Într-o asemenea împrejurare, nu vrea să-l felicite la nu mai ştiu ce aniversare. Împins de la spate de nevastă, care îl şi vede pe drumuri, fără leafă, se duce în cele din urmă acasă la şef, care se bucură, dând cu ochii de el, nu din altă pricină decât aceea că nu prea are cum să-şi distreze oaspeţii şi şi-a amintit brusc că funcţionarul ştie să imite şuieratul locomotivei. Auzi, ce idee! Toată revolta laşului e terfelită în felul acesta, călcată în picioare, scuipată în obraz. Simplu, simplu, dar de fiecare dată îţi trebuie ceva ca episodul cu locomotiva, altfel povestea n-are haz.
Ia să vedem de ce natură este acel ceva, îşi spuse, aşezându-se mai comod pe scaun. O idee? Hm! Mai degrabă un amănunt concret, un fapt de viaţă. Ceea ce e impresionant la Cehov nu e atât că laşitatea beţivanului devine ţinta unui teribil sarcasm, cu alte cuvinte impresionantă nu e atât semnificaţia întâmplării, cât chiar întâmplarea în sine, în care i se pretinde omului cuprins de o sacră revoltă contra abuzului să şuiere ca locomotiva. Ce groaznic! Deriziunea ucide revolta în însăşi sămânţa ei. Nu mai rămâne decât ruşinea. Nici măcar să-l compătimeşti pe bietul funcţionar nu poţi. E mai ridicol ca un castravete murat.
Îi vine în minte o povestire a lui Bashevis Singer, al cărei titlu l-a uitat. Acum câţiva ani trebuia să viziteze un prieten la spital, şi căutase prin bibliotecă, să-i ducă o carte. Descoperise o culegere din povestirile americanului, pe care n-o citise, şi o luase. Pe drum, în tramvai, citise una dintre ele şi-i plăcuse atât de mult, încât renunţase să-i mai dăruiască prietenului bolnav cartea, i-o împrumutase doar. Era curios să mai citească el însuşi o dată povestea, cu dicţionarul în mână, căci nu înţelesese o mulţime de cuvinte legate de viaţa cotidiană a unor evrei săraci din Polonia, de pe la începutul secolului sau cam aşa ceva. Despre ce era vorba? Nişte femei bătrâne o dăscălesc pe una mai tânără, rămasă văduvă, să se păzească de diavol, care o va pune cu siguranţă la încercare în timpul doliului ei. Să încuie uşa seara, să nu lase vreo fereastră deschisă. A auzit ea de cutare, la care diavolul s-a dus noaptea şi i-a turnat un copil? Nu, văduva n-a auzit, dar piele de găină tot simte că face, nu ştie nici ea dacă de frică sau de plăcere. Va avea, în tot cazul, la ce să viseze de aici înainte. Un ajutor de învăţător, un prăpădit zdrenţăros şi cu pantofii rupţi, trage cu urechea la discuţia femeilor şi-i dă dracu’ ideea să facă pe dracu. Aşa că se duce, după vreo două nopţi, pe furiş la văduvă. Apasă uşurel clanţa, ca să vadă dacă e încuiată, şi ori uitase femeia să încuie, deşi fusese sfătuită, ori făcând el pe dracu îi împrumutase puterile, fapt e că intră în casă. Femeia îl ia drept ce se dădea el, în ciuda faptului că amărâtul dârdâie şi are picioarele sloi, de zăpada care i-a intrat în pantofi, şi degetele degerate. Femeia se poartă cu el respectuos, aşa cum se poartă oamenii obişnuiţi cu domnii, fie ei şi ai întunericului, ca o iubită, care, în acelaşi timp, simte nevoia să-l ocrotească. În nopţile următoare, tânărul îşi ia o mulţime de precauţii, şterge urmele pe care le lasă propriii paşi prin zăpada din grădină, pleacă din casa femeii înainte de a se lumina etc. Dar se îmbolnăveşte grav de plămâni şi nu mai poate continua escapadele. Femeia îl aşteaptă, îl aşteaptă, apoi înţelege că luna ei de miere cu cel de pe pustii s-a terminat şi se resemnează. Ieşind într-o zi în târguşor, după treburi, se întâlneşte cu doi oameni care duc un sicriu, întreabă cine a murit şi i se spune că ajutorul de învăţător. Ia o floare şi merge cu mortul la cimitir, înduioşată de a nu avea el pe nimeni care să-l însoţească pe acest ultim drum, dar fără să-i treacă o singură clipă prin cap că bietul tânăr era însuşi diavolul care-i călcase pragul atâtea nopţi.
Se uită mai departe pe geam la florile care s-au uscat şi-şi repovesteşte lui însuşi schiţa lui Singer. Îşi dă seama că l-a „prins” şi acum, ca şi atunci, în tramvai, când se ducea la spital. Ce i-o fi făcând farmecul? Subiectul? Nu e unul obişnuit, dar nici foarte captivant. În fond, Singer nu umblă cu prostii şi cititorul ştie de la început că vizitatorul nocturn e prăpăditul de învăţător şi nicidecum prinţul întunericului, pe care-l visează văduva. Crede măcar ea cu adevărat în diavol sau se lasă înşelată? Aici e un punct obscur. Parcă poţi să ştii ce crede o femeie în asemenea împrejurări? O fi eroina lui Singer superstiţioasă, ca toate suratele ei din târguşor, dar e greu de crezut că diavolul din visele ei poate să aibă trupul fragil, tremurând ca varga, al ajutorului de învăţător. Mâinile şi picioarele îngheţate, treacă-meargă, când se ştie de unde vine diavolul. Chiar dacă văduva nu i-a citit pe Dostoievski şi pe Thomas Mann, a auzit probabil şi ea că diavolul e mai rece decât banchizele de la pol. Dar că are guturai, că tuşeşte, că face febră – cum i se întâmplă tânărului din pricina stării proaste a garderobei lui de iarnă – asta nu se mai potriveşte cu un diavol serios. Şi totuşi femeia se poartă cu el drăgăstos (amestecând în dragoste şi un sâmbure de respect), ba chiar grijuliu, ca o mamă. Natura ei omenească, profundă, bunătatea ei, instinctul ei de femeie îndrăgostită sunt mai puternice decât teama de a ţine în braţe pe însuşi acela al cărui nume nu se rosteşte fără primejdie.
N-a citit niciodată o poveste de dragoste mai frumoasă. Din cauza ei, a renunţat să scrie el însuşi una, acum câtva timp, părându-i-se compromiţătoare.
O femeie, căreia îi moare bărbatul, ca şi eroinei lui Singer, suferă, în mod bizar, nu de durere, ci de gelozie. Fusese geloasă de la început pe el şi gelozia o torturează, iată, şi când el nu mai este. Absurd sentiment! Şi pentru ca iraţionalul să fie desăvârşit, femeia se vindecă de gelozie nu aflând că bărbatul îi fusese credincios, ci că, înainte de a o cunoaşte pe ea, trăise cu prietena ei cea mai bună, în casa căreia se şi întâlniseră. O bănuială avusese ea de pe atunci, dar el o asigurase că n-a fost nimic niciodată între el şi prietena ei. Alte infidelităţi, ulterioare, din timpul vieţii lor comune, i le-a ştiut cu certitudine şi le-a iertat. Pe aceasta, n-o poate însă ierta. E cuprinsă de o ură turbată contra lui. Îşi dă apoi seama că bărbatul i-a devenit indiferent, că gelozia ei s-a evaporat. Ce ciudat! exclamă, aproape uşurată, mulţumindu-i în gând răposatului că i-a furnizat un medicament atât de eficient pentru chinurile geloziei ei.
Acesta fiind subiectul schiţei, l-a abandonat, intuind că dacă într-o poveste de iubire se amestecă gelozia, s-a isprăvit cu farmecul. Naivitatea văduvei lui Singer este incomparabil mai emoţionantă decât stupida reacţie a geloasei lui. Şi ce dacă bărbatul ei a trăit cu altă femeie înainte de a o cunoaşte pe ea?
E oarecum revoltat pe sine că şi-a putut pierde vremea cu un asemenea subiect. Ce importanţă are ce-a fost înainte? Bah! Prostii. În afară de cazul în care nu asta e problema. Poate că revelaţia femeii a fost de alt ordin. Dacă a ghicit că el i-a ascuns acel episod – în vreme ce nu s-a prea ferit să-i mărturisească altele – dintr-un motiv mai special, mai complex… Dacă s-ar dovedi că minciuna lui, în cazul acelei vechi relaţii, are o semnificaţie pe care infidelităţile celelalte n-au avut-o… Ei, ia te uită! Ce pistă interesantă! Sufletul omenesc e ca un dulap cu multe sertare, vârâte unele în altele. Ar merita să retrateze cu mai multă atenţie subiectul.
Netezi cu latul palmei hârtia de scris, cum avea obiceiul, şi începu să se gândească.
[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]
Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.
