Capodopera necunoscută

De Dikens, Hugo şi Melville am auzit la timp, deşi i-am citit târziu. Dar sunt şi scriitori de care am aflat foarte târziu. Înainte de a le divulga numele am de pus câteva întrebări.

Are oare vreo importanţă unde sau când, în ce împrejurări sau stare sufletească am citit prima carte? Sau cum am recitit-o, dacă am uitat-o sau dacă a trecut destul timp de la lectura anterioară ca să ne producă o cu totul altă impresie?

Are, probabil, importanţă, dacă împrejurările cu pricina au contribuit cu ceva la înţelegerea cărţii, furnizându-ne, de exemplu, un context, personal, istoric sau literar, care să ne fi marcat în vreun fel lectura. Întrebarea de mai sus mi-am pus-o prima oară tocmai într-o astfel de împrejurare neobişnuită. Absolut întâmplător mi-a căzut în mână o carte despre care nu auzisem, cum nu auzisem nici de numele autorului ei. Dacă ţin bine minte, am cumpărat traducerea fiindcă apăruse în seria de Romane ale secolului XX, iniţiată de Romul Munteanu la Editura Univers, la începutul anilor 70, şi pe care o urmăream. E vorba de romanul lui Elias Canetti Autodafé, titlu tradus în româneşte prin Orbirea. Abia mai târziu am aflat că autorul îşi publicase romanul în 1936, bucurându-se de preţuirea contemporanilor, dar uitat apoi, poate şi din cauza războiului, care pusese capăt unei lumi, spre a fi redescoperit în Occident peste două decenii. Spre lauda editorului nostru, versiunea românească a venit cam tot atunci, într-un moment de sincronizare cu Europa de care puţini îşi mai aduc aminte, şi înainte ca Elias Canetti să primească, în 1981, Premiul Nobel. După aceea, şi alte cărţi ale lui au fost traduse, unele, cum ar fi trilogia autobiografică, foarte prost, spre deosebire de Orbirea.

De ce n-am uitat prima lectură a romanului lui Elias Canetti? Fiindcă a fost singura dată în viaţa mea de cititor împătimit când, citind un roman de care nu aveam habar, am trăit sentimentul limpede că este o capodoperă. Nu e de mirare că acest lucru ni se întâmplă rar sau deloc. Operele literare nu duc o existenţă solitară. Ele aparţin unei literaturi, unei epoci, sunt legate de o societate, de o tradiţie sau de un curent artistic. Chiar dacă nimeni, nici criticii de meserie, nici istoricii literari nu citesc toate operele dintr-o literatură, ei au cunoştinţă de ele, indirect, din bibliografii sau din biografii, ca şi din istoriile literare. Vă amintiţi de tabelul lui Mendeleev, în care fiecare element îşi are pătrăţelul lui, într-o ordine riguroasă, care ne permite să-i cunoaştem cel puţin două caracteristici, chiar şi fiind vorba de elemente încă nedescoperite în natură. Literatura unei ţări este un astfel de tabel. Deţinem informaţii, mai mult sau mai puţin precise, despre opere pe care nu le-am citit, ceea ce exclude din principiu surprizele de felul celei avute de mine când mi-a căzut în mână Orbirea lui Canetti.

Cum e cu putinţă să nu fi ştiut nimic despre unul dintre cele mai mari romane ale secolului? Perplexitatea mea de aici a venit. Şi ei îi datorez faptul că romanul mi s-a fixat de la prima lectură în memorie cu o precizie mergând până la ultimele amănunte. Sigur, nu era greu să-mi dau seama de cauzele ignoranţei mele, care, vai, nici măcar nu se limita la Canetti. Îi cuprindea şi pe Musil, şi pe Broch, şi pe alţi scriitori din Austria interbelică de ale căror capodopere Occidentul va lua cunoştinţă abia după război, nu cu mult înaintea noastră, deşi noi trăiam într-o provincie culturală care nu avea nimic în comun cu provinciile din Mitteleuropa habsburgică de dinainte de 1914, pe care câteva dintre romanele lui Canetti o zugrăvesc cu o anumită cruzime. Estul Europei n-a fost întâmplător numit „lagăr“ pe timpul ocupaţiei sovietice. În anii 50 „lagărul sovietic“ era etanş, izolându-ne de Occident, ca şi de propria noastră istorie. Cei puţini care îşi păstraseră contactele au plătit cu închisoarea faptul de a fi corespondat sau de a fi primit cărţi sau reviste din „lumea liberă“, altă expresie astăzi demodată, antonimă faţă de aceea precedentă.

Norocul generaţiei mele a constat în liberalizarea relativă de după 1965, datorată încercării, perfect reuşite, de altminteri, a lui Ceauşescu de a se legitima în partid şi în stat. Aşa se explică sincronizarea nesperată care a făcut ca traducerea Orbirii să urmeze îndeaproape retipărirea romanului în Occident. Odată declanşat, procesul n-a mai putut fi pe de-a-ntregul oprit, cu toate retractările ulterioare ale regimului. Musil, Broch şi întreaga pleiadă de scriitori moderni i-au urmat lui Canetti, după ce, în anii 50, această favoare nu le fusese făcută decât acelora dintre romancierii secolului XX care „colaboraseră” cu Moscova. Iată cum o împrejurare nedorită a condus la cea mai mare descoperire de lectură din lunga mea viaţă de cititor. N-aş fi avut, în împrejurări normale, ocazia de a descoperi pe cont propriu o capodoperă necunoscută.

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.