Autoportret în paradoxuri

După ce scrie Puterea întunericului, Tolstoi o supune judecăţii mujicilor săi. Aceştia ascultă şi tac. Singura părere pe care autorul reuşeşte s-o obţină este a unui fost absolvent al şcolii de la Iasnaia Poliana: „Mi se pare, Lev Nicolaevici, că la început Nikita s-a priceput să-şi organizeze treburile… Dar apoi a ajuns rău… ” (H. Troyat, Viaţa lui Tolstoi, II, p. 405)

Lectură rapidă a cărţii lui Ihab Hassan, Contemporary american literature (1945-1972), apoi discuţie cu autorul, în trecere prin Bucureşti. Reţin din carte câteva lucruri. Ideile Americii sunt tributare Europei aproape în întreaga epocă postbelică: Freud, Heidegger, Sartre, D. H. Lawrence, Binswanger etc. Una din acestea priveşte eliberarea omului, începând cu eliberarea sexuală. Nu doar în romane, dar în practica unor mişcări, grupuri, şcoli, „comune”. Dar e vorba de o adevărată eliberare? Freud detabuizase sexul, care, ieşind din dependenţa vieţii sociale şi familiale, se afirma ca element uman esenţial. D. H. Lawrence batjocorise pudoarea victoriană (şi sechelele ei), pretinzând că sexul trebuie dominat, controlat, şi că plăcerea nu este o ruşine. Altfel spus, ei regăseau corpul erotic şi aprindeau lumina în camera nupţială, multă vreme cufundată într-un întuneric pudic. La americani sexul redevine un mit: o nouă aservire se produce. În Europa veche, el era mascat de diversele forme de existenţă, izgonit de o morală ipocrită. Freudismul denunţase tocmai această morală. După războiul al doilea, în America, revelaţia sexului înseamnă tirania lui: o morală sexuală triumfătoare subjugă relaţiile umane, sociale, culturale, politice. În altă ordine: cele două tendinţe principale în poezie sunt, după părerea lui Hassan, pop lyrics şi concret poetry. Prima e sentimentală şi dublează cuvântul de muzică, e un show. A doua vine din Calligrammes şi din letrism. Poezia iese din spaţiul cărţii, din linearitatea discursului clasic (Mc Luhan). A face show sau a scrie pe pereţi, trotuare, vagoane de metrou, ca şi a utiliza hârtia albă pentru tot felul de jocuri grafice înseamnă a căuta un contact mai larg cu publicul, a-i forţa atenţia. Letrismul, la rândul lui, nu e o imitare după Isou, ci o descoperire pe cont propriu. Ca orice cultură „tânără”, aceea americană face în tempo rapid experienţe care au luat un timp mult mai mare europenilor, e ca un raccourci istoric.

Mi se pare plată şi didactică Despre conştiinţa filosofică a lui L. Blaga. Prelegeri pentru studenţi mijlocii, cărora trebuie să li se atragă atenţia, de exemplu, că ideile filosofice „nu au în sine nimic dimensional”. În plus, acest stil imposibil: „Bergson s-a îndeletnicit şi el prin părţile locului”. În loc să fie exact şi firesc, cuvântul e „plastic” sau „popular”. „În hiperzelul metodei sale, Parmenide… ” Hiperzelul seamănă cu pătrunjelul şi cu erizipelul. Şi când scrie: „căci nici un filosof nu s-a căznit încă să limpezească… ”, sensul peiorativ al verbului te împiedică să iei ideea în serios.

G. K. Chesterton (în cartea despre Dickens): „Funcţia primordială a imaginaţiei este de a vedea întregul nostru sistem ordonat de viaţă ca o succesiune de revelaţii stratificate. Orice s-ar spune, funcţia imaginaţiei este nu de a face lucrurile ciudate să pară aşezate, ci mai curând ca lucrurile aşezate să pară ciudate; nu atât să transforme miracolele în realitate, cât să transforme realitatea în miracol. Pentru insul cu imaginaţie toate truismele sunt paradoxuri, aşa cum a fost de la început, încă din paleolitic; abecedarul e pentru el plin de blasfemii flagrante”.

Am visat astă-noapte agonia unui câine uriaş, care murea, de bătrânețe, în convulsii groaznice, dezvelindu-şi colţii. Îi vedeam cerul roşu al gurii, ca o peşteră în flăcări.

Ce artă a monologului interior în scena în care Alioşa stă la căpătâiul lui Zosima, iar Paisie citeşte despre nunta din Cana Galileii! Joyce a descoperit originea procedeului în Les Lauriers sont coupés, romanul lui Edouard Dujardin din 1877, dar nu s-a referit niciodată la Fraţii Karamazov, scris doar cu doi ani mai târziu.

Camus, în Le Mythe de Sisiphe, despre gânditorii care au dovedit iraţionalitatea lumii: „Cum să nu vezi că toţi se întâlnesc în acel ţinut privilegiat şi amar unde speranţa nu-şi mai are locul?” Toţi: Kirkegaard, Heidegger, Husserl, Şestov, Jaspers. Absurdul e un divorţ, o neconsmiţire şi o neîmpăcare. Absenţă totală de speranţă (dar nu disperare), refuz (dar nu renunţare), insatisfacţie lucidă (dar nu nelinişte copilărească). Gândul îmi zboară la Sadoveanu: împăcare, consimţire, unitate. Nici un divorţ nu apare la el, între sine şi lume: omul lui nu e sfâşiat, lumea lui nu e apăsătoare sau fără sens. Omul împăcat al lui Sadoveanu consimte la o lume raţională.

Henry James spune că experienţa de viaţă a scriitorului este tot una cu suma sensibilităţilor sale.

Citesc, în franceză, două poeme splendide ale lui August von Platen. Întâiul e un imn către frumuseţe: „Quiconque a de ses yeux contemplé la beauté/ est déjà livré à la mort,/ n’est plus bon à servir sur terre/ et cependant il frémira devant la mort,/ quiconque a de ses yeux contemplé la beauté.// A jamais durera pour lui le mal d’aimer,/ car seul un insensé peut espérer sur terre/ ressentir un tel amour et le satisfaire./ Celui qui transperça la flèche de beauté/ à jamais durera pour lui le mal d’aimer.// Hélas, que ne peut-il tarir comme une source,/ humer dans chaque souffle aérien un poison,/ respirer la mort dans chaque pétale de fleur!/ Quiconque a de ses yeux contemplé la beauté/ hélas, que ne peut-il tarir comme une source”. Al doilea, un catren, constituie răspunsul dat de către poet filistinilor săi compatrioţi, care-l siliseră să aleagă exilul italian: „J’ai le droit d’entonner des chants insolites,/ j’ai refusé mon coeur à la médiocirté./ J’ai consacré à l’art ma vie entière,/ et quand je mourrai, je mourrai pour la beauté.”

Mierla este, la Trakl, asemeni acelor detalii aparent neînsemnate, pe care le treci cu vederea într-un tablou prea bogat în aspecte celebre. Printre copacii calcinaţi şi deşerturile de gheaţă, sub un soare roşu sau sub stelele reci, în tăcerea de planetă moartă: cântecul mierlei. Întreaga poezie a lui Trakl pare un amestec de culori crispate, sumbre, ameninţătoare şi de tonuri dulci de bleu sau roz. În „ţara neagră” răsună flaute tandre. Sub ploaia întunecată, poetul bea tăcerea lui dumnezeu. Păstori, ţărani, pescari, fete sărmane, beţivi, oameni singuratici îşi dau întâlnire în peisaje de câmp şi de pădure sau, uneori, pe străzi mizere de târg, cu garduri prăbuşite şi curţi dosnice. Negrul domină. „Elis, la chemarea mierlei în pădurea neagră…” „O neagră cavernă, iată tăcerea noastră”. Dar nu lipsesc culorile icoanelor populare: „Singuratic e acolo şi un arbore roşcat/ Fructele lui albastre au căzut”. Râul, porumbeii, murmurul amurgului sunt albăstrui. Un Bacovia, ai zice, dar pluricolor. Iată acest oraş de provincie în noaptea de toamnă: santinela stă de pază în piaţă; soarele s-a ascuns în cearșafuri negre; într-o cameră, sora cântă o sonată de Schubert; cineva şuşoteşte (vorbeşte fără şir?) în grădina din spatele casei; pe comodă înfloresc mere: cântecul unei ghitare se aude prin fereastra deschisă. „O, ce sumbră această noapte!” Într-o poezie a lui Ion Pillat este un personaj asemănător peregrinului lui Trakl, care intră, într-o seară de iarnă, în casa în care masa e aşternută şi prezenţa lui mistică umple de lumină pâinea şi vinul.

E. E. Cummings şi Nichita Stănescu: aceleaşi, uneori, libertăţi semantice şi gramaticale.

Căţeluşa Kaştanka din povestirea lui Cehov îi împarte pe oameni în două categorii: stăpâni şi clienţi. Asta fiindcă stăpânul ei, fiind tâmplar, avea obiceiul s-o ia cu el în casele clienţilor. Doctorul Koroliov, din altă povestire, spune Lizei, interlocutoarea lui: „Ce frumoasă o să fie viaţa peste vreo cincizeci de ani”. „Dar ce vor face oare copiii şi nepoţii noştri?” întreabă Liza? „Nu ştiu… Presupun că vor părăsi totul şi vor pleca”. „Unde să plece?” „Unde? Oriunde!” spune Koroliov şi începe să râdă.

Capăt doar pentru două zile Roland Barthes par Roland Barthes (1975). O citesc pe nerăsuflate. Apoi transcriu, de mână, mai multe zeci de pagini, aproape totul. Adevărata lectură o fac transcriind. Încerc o bucurie mult mai intensă decât atunci când citesc pur şi simplu. Este ca şi cum m-aş substitui lui Barthes. Mâna mea urmăreşte îndeaproape fluctuaţiile stilului său. Simt corporalitatea cuvintelor şi a frazelor lui. „J’ai une maladie (afirmă Barthes): je vois le langage”. Boala mea când citesc-scriind constă în a simţi limbajul, care devine manual. Acum, când rescriu aceste rânduri din jurnal, abia rezist ispitei de a copia încă o dată întreaga carte a lui Barthes.

Montaigne: „Le mariner disait à Neptune dans une grande tempête: <Oh, Dieu, tu me sauveras si tu veux, mais je tiendrais toujours droit mon timon>”.

Cineva îl numeşte pe Kawabata un Henry James japonez.

Aş vrea să scriu un eseu despre roman, în care să strâng la un loc părerile lui Unamuno, Huxley, Th. Mann, Gide, M. Eliade, Camil Petrescu, Forster şi ale altor romancieri. Titlul: Banchetul.

Toamnă: ciorchini de frunze galbene atârnă de crengile salcâmilor ca nişte fructe exotice.

Autoportret în paradoxuri. Mintea mea întrebuinţează cu uşurinţă abstracţiile, dar nu memorează decât imaginile. Inteligenţa îmi întrece sensibilitatea, dar se aplică numai pe lucruri sensibile. Sunt un teoretician care se teme să fie ridicat în aer, ca Anteu de către Hercule, şi un practician care se plictiseşte să ţină picioarele pe pământ. Din fire, sunt leneş, lăsător, indecis, aton, însă scrisul meu a putut da unora impresia de hărnicie, tenacitate, energie şi decizie. Nu m-am apucat de critică din ambiţie, ci din întâmplare: am descoperit relativ târziu că am structura intelectuală a unui critic. Încercările mele de poezie sau de proză, din adolescenţă, s-au transformat în critică, şi n-ar fi exclus ca, la bătrâneţe, critica mea să se transforme în proză şi în poezie. Unul din volumele de Teme începe cu câteva analize la Dostoievski (lumea fără ieşire) şi se încheie cu câteva proze (tot o lume fără ieşire: răscrucea fatală, camerele care se multiplică la infinit, fără să ducă nicăieri). Citesc rareori din plăcere, deşi nu cunosc plăcere mai mare decât cititul. Scriu greu, de două-trei ori fiecare text (am publicat rareori unul alla prima), deşi mulţi mă socotesc spontan. Spontaneitatea mea e rezultatul unui efort epuizant, fizic şi sufletesc, care mă îndepărtează adesea de masa de scris şi mă face să privesc cu îngrijorare viitorul în care nu voi mai avea voinţa de azi. Îmi înving comoditatea înnăscută, silindu-mă să duc până la capăt ce am început. Transcriu şi ca să şterg urmele acestei sile. Transcrierea mi se pare mai lesnicioasă, fiindcă am deja eboşa, în marginea căreia pot fantaza, pe care o pot dezvolta. De unde se vede că sunt un prelucrător şi că am o imaginaţie condiţionată. Condiţionată, însă gata a o lua razna şi a construi castele pe nisip. Am o manie a ordinii care se bate cap în cap cu aceea de a încălca orice ordine. Pe noptiera mea se înghesuie, de-a valma, mereu, zece-douăsprezece cărţi diferite (iată-le pe cele de acum: primul volum din Dialogurile lui Platon, un studiu al lui Andrei Cornea despre ilustraţia artistică, Ucenicul neascultător de G. Bălăiţă, o Short History of English Literature, Despre proză de Şklovski, Supravieţuiri II de Radu Cosaşu, un Dilthey, o culegere din poezia lui Petre Stoica, Collected Poems de T. S. Eliot, Istoria romanului francez de Claude-Edmonde Magny, Adela lui Ibrăileanu şi Stilstudien II de Spitzer). Le citesc în acelaşi timp. În fiecare se găseşte o fişă pe care notez ce citesc şi care este şi un semn de carte, arătându-mi unde am rămas. Nimic, de aceea, nu mă încurcă mai tare decât întrebarea: ce mai citeşti? Sunt un om foarte statornic, deşi îmi place să trec de la una la alta. Iubesc precizia (în idei, în expresie), dar, din păcate îi observ mai prompt lipsa la alţii decât la mine însumi. Mă ataşez de oameni mult mai uşor decât mă despart. Sunt constant şi deopotrivă umoral. Nu-mi place să fiu contrazis decât de mine însumi. Accept repede ideile altora, dar renunţ cu dificultate la ale mele. Am o memorie aproape exclusiv afectivă. Nu pot învăţa decât ceea ce-mi place, dar uit greu ceea ce-mi displace. Dovadă cantitatea de versuri proaste pe care, fără să le fi învăţat, le ştiu pe dinafară. Detest şi violenţa, şi moliciunea. Mă consider un om curajos, dar forţa fizică mă nelinişteşte. N-am răbdare să-mi conving interlocutorii, deşi pun mare preţ pe convingeri. Raţionalismul meu funciar cunoaşte o puternică atracţie pentru tot ce nu înţelege. Nu-i invidiez cu adevărat decât pe cei care fac altceva decât mine. În adolescenţă, mă visam matematician.

fragment din capitolul „Fragmentarium (1973-1983)”

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto: shutterstock.com)