„Neprihănitele” economiei

Bogdan Petriceicu Hașdeu, rămas în istorie ca un înfocat iubitor al poporului român, relata în scrierile sale că în România timpului său exista o ”industrie românească, industrie ovreiască și industrie străină”. Păcat că timpurile au fost atât de nedrepte și au șters multe informații care ar fi putut susține sau infirma ipoteza referitoare la ideea cum că minoritățile (evrei, armeni, turci) au avut o contribuție substanțială la bunăstarea economică a acelor vremuri alături de câțiva mari industriași români, iar investițiile străine completau armonios peisajul economic, fără a beneficia de avantaje preferențiale din partea statului, ci reprezentau un efect natural de expansiune al unor afaceri care se doreau pretutindeni. Comunismul a șters brutal tot efortul economic al țării cumulat în două secole, implementând un model economic bazat pe falsitate și multă minciună, prin mimarea muncii, măsluirea rezultatelor și impresia unor schimburi comerciale care nu făceau deloc referire la competitivitate, ci la îndeplinirea unor planuri utopice, pentru că economia socialistă se „baza” pe o planificare care nu avea nicio legătură cu realitatea.

Noțiunea de „afacere” a căpătat un sens total denaturat, pe „afaceriști” timpul i-a asociat în mintea românilor cu „escroci”, iar capitalismul a fost definit ca „exploatarea omului de către om”.

Psihologia, sociologia, antropologia cer studii repetate la intervale suficient de mari de timp, de regulă zeci de ani, pentru a verifica evoluția oamenilor în materie de comportament, mentalitate, obiceiuri etc. Comunismul a avut un timp suficient de mare să modifice trăsături psihologice esențiale din trecut și să contribuie la formarea unei mentalități, prin pierderea urmei unei educații orientată spre afaceri, permițând totodată înflorirea unui nou comportament, acela de ”șmecher” care să conducă spre câștig rapid, pe drumul cel mai scurt, fără pierdere de timp și mai ales fără prea multă muncă, pentru că românul în comunism păcălea, fura, specula, cumpăra și vindea ”pe sub mână”, ”negocia” cenții în vânzările din comerțul exterior, atribuind negocierii o calitate de care doar cei ”aleși” în procesul tranzacției erau capabili.

Este demonstrat că cei care au crescut într-un mediu în care unul dintre părinți a fost om de afaceri, probabilitatea ca aceștia să devină buni oameni de afaceri este destul de mare. Cum urmașii celor care cunoșteau tainele unor foarte buni afaceriști, fie români, fie din rândul minorităților au plecat din țară, este lesne de înțeles că mediul românesc de afaceri nu prea a avut condițiile formării unor întreprinzători de calitate. Nu înseamnă că această generalizare este unanimă, bineînțeles există și excepții, mai ales din rândul celor care au înțeles că munca și fair-play-ul sunt condițiile de bază ale unei afaceri solide, dar, din păcate aceștia sunt foarte puțini, iar realitatea ne demonstrează acest fapt.

Spre deosebire de trecut, prezentul nu ne mai permite să facem vreo asociere etnică și nici să vorbim cu forță despre cuvântul „industrie”, dar putem susține că mediul nostru de afaceri este constituit din firme românești și străine. Nu sună deloc rău, numai că ar fi momentul să vedem cine s-a încumetat să facă afaceri în România imediat după căderea comunismului?

Primii care au avut afacerile „la îndemână” au fost „experimentații” din comunism: conducătorii de întreprinderi (mulți le-au preluat prin renumita metodă MEBO), angajații acestora (aflați într-o poziție de conducere mai mică – șefi de departamente, compartimente, secții din fabrici etc), angajații din comerț exterior, persoane din „linia întâi” de la Revoluție, urmașii unor mari mahări din CC al PCR și din structurile serviciilor secrete. Pe lângă aceștia, s-a ivit o serie de oameni dornici de muncă și câștig, care au înțeles că bogăția nu se ia de-a gata, ci presupune efort pentru a o dobândi. Au mai fost și naivi care sperau să dea lovitura în timp scurt, idealiști care au luptat pentru îndeplinirea unui vis sau oportuniști foarte inteligenți, care au speculat momente economice favorabile. Cam astfel de oameni au format mediul de afaceri românesc în ultimii douăzeci și șapte de ani.

Ce străini au investit în România?

Pe scurt, firme care au avut un oarecare interes, fie să acceadă piața noastră, fie forța de muncă, fie active importante (clădiri sau pământ), fie poziția geografică. Investițiile s-au realizat achiziționând foste fabrici, a căror activitate a fost parțial continuată, altele au fost dezafectate și demolate sau au construit stabilimente noi. Unele investiții au avut scopul de a se dezvolta în timp, altele, dimpotrivă, manifestând un interes pur speculativ, conjunctural, cu scop imobiliar sau comercial.

Deci mediul de afaceri din România este o acumulare a activității unor oameni care, oricât de bine intenționați ar fi, au trăit în comunism și au căpătat obiceiuri specifice, care i-au determinat și pe alții să le adopte pentru a-și câștiga un loc în piață. Cât privește investițiile străine, România a fost mereu interesată să prospere cu ajutorul acestora, dovedindu-se atrăgătoare pentru străini datorită potențialului pe care l-a avut. Diferența dintre vremurile lui Hașdeu și prezent este majoră, pentru că investițiile străine nu au mai venit de la sine, ci au fost atrase, statul punând pe tavă tot felul de facilități, ajungând să ofere străinilor mai multe avantaje decât oferea afaceriștilor români. Cum românul nu se pricepe să facă prea bine afaceri cinstite, dar este extrem de isteț, mi-am propus să ridic o problema de maxim curaj: câți din investitorii străini sunt cu adevărat străini? Se zice că în unele cazuri nu se cunoaște exact structura acționariatului din spatele controversatelor multinaționale, că ar veni pe filieră de off-shore, bla bla, bla … Ultima întrebare mi-a apărut în momentul în care citeam un articol, acum câțiva ani și am aflat că un foarte controversat „om de afaceri” figura ca acționar minoritar la o mare companie de telefonie mobilă și, din câte știu eu, firma respectivă nu a făcut niciodată subscripție publică pentru constituire de capital. Cum a ajuns oare acel om în această conjunctură, el știe. Dar întrebarea nouă care îmi vine în minte este: o fi singurul? Ba chiar pot să mă întreb mai mult: oare nu sunt acționari români sub diferite forme, care nu se află „la vedere”? Am tot dreptul să înlănțui o serie de întrebări, mai ales după ce s-au făcut publice tot felul de nume ale unor români din spatele unor off-shore-uri din Panama și Cipru în condițiile în care am citit articole care povesteau că acționarii unor multinaționale sunt astfel de societăți „anonime”. Iarăși ar fi nedrept să generalizez, pentru că întotdeauna există și excepții, unde acționarii unor multinaționale sunt transparenți, reprezentând societăți comerciale respectabile, chiar dacă practicile lor nu sunt tocmai fair-play și am să explic.

Puțină lume cunoaște, dar în jurul multinaționalelor din România gravitează, pe lângă firma-mamă, filiale din alte zeci de țări, încă zeci de S.R.L.- uri românești proprii, cu scopul de ”a plimba” ba TVA-ul., ba marfa propriu-zisă, ba… șpaga celor care dau tot felul de aprobări sau chiar celor chiar au oferit avantajele în numele statului. Uneori lanțul firmelor satelit este atât de lung, încât greu se dă de capăt. Am fi tentați să considerăm că această practică ar fi creată de și pentru români, dar, din păcate, este o „cutumă” internațională, la care firmele străine din România s-au aliniat cu ușurință întrucât le conferă o serie de avantaje prin relațiile lor comerciale, mai mult sau mai puțin transparente sau chiar etice.

Problema multinaționalelor a fost adusă în prim-planul discuțiilor TV și reprezintă miezul scandalului zilelor noastre prezentat sub forma unui adevăr trunchiat grosolan de către reprezentanți ai tuturor ideologiilor politice.

Se spune că multinaționalele au ieșit în stradă pentru că „nu le mai merge și în sfârșit vor fi impozitate ca orice firmă românească”, venindu-le de hac nu știu ce partid sau nu știu care politician. Pe de altă parte, multinaționalele se apără spunând că acolo se muncește la greu, se plătesc impozite, ele țin statul prin taxele lor mari, având salarii mari, și au dreptul să manifeste în numele unei democrații autentice. Adevărul întotdeauna va avea fațeta pe care suntem dispuși s-o vedem, iar dacă acesteia îi lipsește acut conținut de informație, capătă aspectul unei diversiuni și devine un mijloc de manipulare politic.

Rolul multinaționalelor este de necontestat în economia românească. Nu cred că există cineva dispus să își dorească o economie fără acestea, cum nu ar trebui să existe naivi convinși că „își vor lua afacerea în spinare” să plece „la mai bine”. Orice firmă, românească sau străină, va exista în România atâta timp cât va avea de câștigat; când nu va mai fi bine, pleacă sau închide.

Realitatea este că noi, ca țară europeană, ne angajăm niște obligații la nivel internațional, dar când nu ne convine ceva ne facem că nu vedem, deci ne comportăm ca și cum nu ar exista. Primii care au pus problema impozitării multinaționalelor, nu au fost românii cum cred unii, ci OCDE încă de acum câțiva ani, iar UE s-a aliniat acestei idei. Totul a pornit de pe vremea crizei economice, prin efortul statelor dezvoltate de a aduce soluții de impozitare celor care își ascund averile prin conturi elvețiene, prin off-shore-uri sau prin practicarea unor tactici care să ajute la evitarea impozitării (cum este și cazul multinaționalelor). Dacă avem impresia că până acum i-am lăsat pe alții să facă ce vor în țara noastră și acum schimbăm regulile, înseamnă că suntem optimiști și trăim cu speranța că am avea niște lideri care să bată cu pumnul în masă și să se impună. Din păcate, istoria recentă demonstrează că „liderii” noștri au făcut ce li s-a spus și ce li s-a cerut, iar noi, ca popor am asistat la tot procesul care s-a derulat sub ochii noștri.

Controalele realizate la nivel internațional (SUA, UE) au reliefat că multinaționalele obișnuiesc să tranzacționeze între firmele din grupul lor tot felul de activități, de la materii prime, marfă, utilaje și orice au nevoie pentru a funcționa, la prețuri care le ajustează veniturile în așa fel încât acestea ajung să fie foarte mici raportate la cifra lor imensă de afaceri și automat impozitele (care au același nivel procentual ca firmele autohtone) sunt pe măsură, adică foarte mici.

România s-a angajat ca din 2019 să adopte directiva OCDE prin care va solicita multinaționalelor sale să dovedească faptul că bunurile achiziționate din grupul lor au prețul corect (adică este practicat și pentru alții din afara grupului, nu e special creat ca să „absoarbă” o parte din ceea ce s-ar fi putut înregistra în contabilitate ca venit). Mai pe românește, vor dovedi că nu au „umflat” prețurile să dea impresia că au cumpărat scump, ca să li se reducă venitul și să plătească mai puțin la stat (nicidecum că au beneficiat de un regim preferențial de impozitare, care este pe punctul de a se fi terminat). De aici și până la a crede că politicienii români vin de hac multinaționalelor prin programele lor politice este o mare păcăleală care prinde la cei care rumegă informația așa cum li se servește sau care duc o totală lipsă de informare (dorința de informare corectă ține de cultură).

A fost într-adevăr un politician, apoi un „tehnocrat” care au atras atenția că firmele românești plătesc impozite cumulat mai mari decât firmele străine, în condițiile în care multe din afacerile românilor sunt pe pierdere și se luptă pentru supraviețuire, în timp ce multinaționalele activează în cele mai performante ramuri ale economiei și asigură cea mai mare pondere a exporturilor românești. Numai că vorbele le-au fost răstălmăcite și adaptate contextului, după caz și după locul unde se afla lumea la manifestație: asimilate cu înverșunare pentru că era despre ceva ce nu ne place (afaceri, afaceriști – la Cotroceni) sau stârnind indignare când nu stăpânim proprietatea termenilor (furt, impozite, multinaționale – în Piața Victoriei), dar totul se petrece pentru că nu urmărim acuratețea informațiilor, dându-le propria variantă indiferent unde ne aflăm și îmbrățișând acea fațetă a adevărului care ne convine.

Dincolo de motivația fiecăruia de a se manifesta după cum are cultura, conștiința și credința (deși cel mai adesea la români funcționează spiritul de turmă), încerc să adopt poziția unui simplu observator, dar care nu încetează să înțeleagă fenomenul în complexitatea lui și pentru că tot a fost adus în prim-plan universul multinaționalelor într-un context politic, nu pot înceta și mai pun o întrebare: dacă politicul a infestat tot aparatul de stat, o foarte mare parte din afacerile unor români, oare multinaționalele, cu acționariat străin sau ne-străin, or fi rămas neprihănite?

(sursa foto: romania-europeana.blogspot.ro)